De la vârsta la care astăzi copiilor cuminţi li se promit gadgeturi cât mai multe de la iepuraşul pascal, mi-a rămas o singură imagine, cea a băbuţelor. A bătrânicilor cu broboada nouă cu flori violete sau roşii pe fond negru, mirosind a lână aspră de ilic peste care a fost turnat un deget de apă de trandafiri rusească, mestecând într-un ciot de dinte ou cu cozonac. Ţinând cu degetele lor noduroase şi chircite lumânări lungi, lăcrimând la slujbă, înfricoşate de Judecata de Apoi sau înduioşate la amintirea necazurilor şi a celor care nu mai sunt, ştergându-şi faţa cu batiste mari, vărgate. Şi liniştea zilei de Paşte, în care se auzeau doar clopotul bisericii, vreun cântec popular la televizorul alb-negru sau vreo găină bucuroasă de sărbătoare, în acalmia prafului de pe uliţă ridicându-se leneş sub pantofii neapărat noi.
Obligaţii calendaristice
La slujba de Înviere de anul acesta, la biserica unde am fost eu, masa de „credincioşi” se întindea până în stradă. Erau aşa de mulţi că a trebuit oprită circulaţia. Noroc că n-a ţinut mai mult de 10 minute. Până şi predica a fost stinsă şi parcă la fel cu cea de anul trecut. A avut un aer trist, ca o obligaţie de serviciu. Poate că asta nu-i totuşi un lucru rău. Oricum, de la an la an recunoaştem tot mai puţine lucruri, tot mai puţini oameni şi tot mai puţin din noi înşine. Înainte mi se făcea pielea de găină la emoţia inexplicabilă pe care o vedeam în ochii celorlalţi. Acum n-am mai simţit nimic. Nici măcar furie din cauza ălora care au luat lumina cu berea într-o mână şi cu plm-ul în gură. La urma urmelor, credinţa e opţională, doar izbăvirea de păcate e obligatorie şi asta e aşa de uşor realizabilă. E de ajuns să iei anafura pe stomacul gol şi eşti un bun creştin.
Da, totul se transformă. Până şi bătrânicile. Copiii de astăzi îşi vor aminti cu nostalgie cum petreceau de Paşte, cu mamaie la drive-in şi cum era să-şi rupă tataie proteza într-o aripioară picantă. Astăzi nu poţi nici măcar să-i mai doreşti cuiva „Paşte fericit”, fără teama că urarea i-ar putea provoca instantaneu un nechezat de mânz. Şi-apoi, e aşa de demodat, de… non-cool.
Ne transformăm, deci evoluăm, nu? Doar avem mai mult. Avem până şi dreptul să facem mişto de asta. De ce altceva ar mai fi nevoie pentru fericirea veşnică? Cea de aici, că aia de dincolo nu mai e decât pentru băbuţele care-şi plătesc în avans la biserică dreptul lor la neîntristare şi nesuspinare.
