Părintele Calciu, plecat dintre noi acum șapte ani în lumea celor ce nu-ți bat la ușă cu sfințirea casei, a fost dezgropat recent după datina strămoșească a pomenii de șapte ani. Mare minune mare, nu putrezise deloc, ba chiar se ține la fel de fresh ca-n viață. De aici deducem că ortodoxia s-a ales cu o nouă pereche de moaște și că oamenii nu-și pun o serie de întrebări destul de logice:
De ce se dezgroapă morții?
Tradiție sau nu, e sinistru să dezgropi un mort doar pentru a-l vedea la craniu și a-i mai face o pomană. Singurul motiv pentru care „accept“ să mai ridici un capac închis de sicriu e să fi bolnav psihic și să-ți placă femeile cu adevărat reci și indiferente. De unde pasiunea asta a creștinilor de a fi morbizi și a băga frica până și-n oasele fără carne? Și cum de au păstrat tradiția asta pre-creștină? Ce și-au zis: „băi, n-ar fi o idee bună ca la șapte ani după deces să-l dezgropăm pe X și să vedem cum o mai duce? Hai că sună bine!“.
Mumificarea mai e o minune?
În ziua de astăzi la cât plastic băgăm în noi o să arătăm mai bine morți decât vii. Și-s sigur că undeva în țară e un mort de beat care încă își mai mișcă buzele printr-un cavou. Asta-i cu adevărat o minune. Nu-i greu să ne imaginăm că pe părintele Calciu, fiind un VIP al BOR-ului, l-au îmbălsămat cu tot ce au avut ei mai bun la îndemână, așa că peste 40 de ani când se mai hotărăsc să-l scoată la lumină poate îl găsesc și cu pedichiura făcută.
Contează?
Da chiar. Contează?
