”Sunt perfect. Sunt cel mai bun. Îmi fac treaba ca nimeni altul și toți ceilalți din jurul meu sunt niște lepre demne de dispreț” – ar fi lozincile pe care românul, acest animal de rasă al civismului contemporan, le slobozește pe guriță și când doarme. Plin de pilde abstracte, de sfaturi solemne pe care le oferă vecinilor de scară, omul-etalon se umflă în pene ca zeppelinul și spurcă doct împrejurimile. Românul bățos nu mai are nevoie de nimic. Le știe pe toate, e burdușit de lumină și carte și nădușește de preaplinul înțelepciunii adunate de-a lungul timpului. Răcnește academic și nu contabilizează tâmpeniile emise, pur și simplu le aruncă celorlalți având certitudinea că deține adevărul absolut. De aceea, în fața urnei, e convins că armăsarul său va bate toate recordurile în cursa următorilor ani. Dar începe să se întrevadă Valea Plângerii, acea miorlăială colectivă după vot când mintosul prepotent realizează că a ales un cal mort cu dinții putrezi.
Începe jelania în masă în momentul în care candidatul se dovedește a fi un doar golan spilcuit cu gel în păr și brățară de aur la încheietură, nepot de securist îmbătrânit în rele sau ginere de politruc hârșâit prin zeci de partide de la nea’ Nicu încoace. Pentru că ne plac parastasele și ne îmbuibăm cu grâu fiert și drajeuri colorate, pentru că suntem un neam ce trăiește prin manea și miștocăreală, ne ciondănim ca fazanii și lăcrimăm jenant când se consumă fapta. De ce să nu recunoaștem? Românul e orb pentru că-i place. Se simte bine când se vaită și când primește plasturele pe rană. Dar e destul de tâmpit pentru a-și tăia periodic venele singur și a-și umple cada cu sânge. Suferim de un vampirism călduț, ne băgăm cu toții în cada cu apă fierbinte, cu o bere pe margine, și urlăm din toți bojocii că ne frige între picioare. La fel stau lucrurile și în cabina de vot, se ștampilează emoțional sau cu ”p-a mă-tii” în gură și se așteaptă după aceea o avalanșă de lapte și miere din ceruri. Pentru că golanii pe care i-am ales, deodată nu ne mai reprezintă. Am descoperit, surprinși, că ne trag în piept și că asanarea morală nu funcționează nici de data asta pe bază de lacrimi și muci pe manșetă.
Articol apărut în Academia Caţavencu, nr. 5 (1204) – 4-17 aprilie 2016
