Renăscut din propria-i cenuşă după 1990, Partidul Naţional Liberal a constituit pentru mulţi români o alternativă la feluritele „Fronturi ale Salvării” apărute precum ciupercile după ploaie spre a-i salva pe securişti şi activişti. Pe atunci, priveam PNL ca pe o redută a democraţiei, apărată de oameni dârji, care nu ezitaseră să îndure temniţele comuniste pentru ideile lor. Dar, cu cât treceau anii, cu atât partidul devenea şi el Front. Cu fiecare an care trecea, mai aflam că încă un lider liberal marcant fusese informator al Securităţii ori avea prin dulapuri alţi „scheleţi” pe care-i dorea ascunşi. După ce Radu Câmpeanu a fost trecut pe linie moartă, ne-am pus nădejdea în liberalii tineri – ca Patriciu şi Tăriceanu, până să ne dăm seama că asemenea oameni, care în teorie detestau statul şi pledau pentru neimplicarea lui în economie, în practică făceau afaceri de miliarde pe spinarea lui. Fără Năstase, Dinu Patriciu n-ar fi ajuns niciodată „mare om de afaceri liberal”. Şi priceperea acestui „guru al economiei de piaţă”, care-şi dădea cu părerea, savant, despre burse, capital, investiţii, creşterea cursului dolarului, s-a dovedit cu prisosinţă atunci când, nemaifăcând afaceri cu statul, le-a falimentat pe toate cele făcute pe propriile picioare. Pentru mulţi alegători liberali, era de neînţeles şi de neacceptat prieteşugul lui Patriciu cu foştii comunişti, pe care, cu ani în urmă, declara că îi urăşte atavic. Conu’ Costache a împărţit bani, cu dărnicie, şi PSD-ului, şi PNL-ului, jucând la două capete, cu o duplicitate de care un liberal autentic, cum se consideră el, n-ar fi trebuit să fie în stare.
Am zis atunci că mai rău nu se poate. Dar s-a putut. Pentru că, după epoca în care arogantul Tăriceanu nu voia să le facă sinistraţilor hotel, a venit epoca demagogului Crin. Cu o spoială de cultură, cu vorbe bine meşteşugite, priceput să vorbească ore în şir fără să spună nimic, de-l făcuse şi pe Iliescu invidios, noul lider a fost privit, iniţial, ca o speranţă de către oamenii din dreapta din România, care nu se recunoşteau deloc în pretinsul partid de dreapta PDL sau în personaje precum Udrea, Igaş şi Pinalti. Dezamăgirea produsă de Crin a fost şi mai mare, căci nimic nu i-a jignit, probabil, pe bătrânii liberali mai abitir decât ţopăiala lui Antonescu cu Geoană în singura noapte când România a fost condusă de un Prostănac şi nu de vreun hoţ. Hotărât lucru, ei nu înduraseră temniţele Aiudului pentru ca liderul lor să se pupe pe rever cu fiul unui general de Securitate.
Din nou, am zis că mai rău nu se poate. Şi iarăşi s-a putut. Zilele acestea, flamboaiantul Crin, obosit, probabil, de atâta navetă pe la Antena 3, Realitatea, RTV, s-a decis să-şi aducă schimb. Unul care e mai tare-n flaşnetă decât el, urlă mai tare decât el şi, la nevoie, le umple rivalilor politici din platou frigiderele cu carne. Nu de oaie. Ceea ce este incredibil e lipsa de reacţie a liberalilor cu state vechi în partid, care tac ca nişte mieluşei, căscând gura la noul baci. Am înţeles că au tăcut când Crin a bătut palma cu comunistul Iliescu, dar să tacă şi când se bate pe burtă cu măscăriciul Becali? Privindu-i pe cei doi, am impresia că văd două paiaţe, gen Vasilache şi Marioara, care vor fi plimbate, de acum înainte, de păpuşarul Felix pe la toate bâlciurile electorale, să facă lumea să râdă. Doar liberalii sunt cei care, renunţând la obedienţa faţă de Führerul Crin, ar putea să le taie sforile, dar tare mă tem că au ajuns atât de îmbătaţi de putere, încât sigur le va tremura mâna pe foarfecă.
