Vine un moment în viaţă când până şi bogaţii plâng: momentul când se despart de ea. Majoritatea plâng atunci după bani. Ăia din România însă n-au motive să plângă după bani, că, oricum, banii nu erau ai lor, ci ai fraierilor de români. În schimb, plâng după viaţa de huzur pe care au dus-o, după chilipiruri, după delicatese, după insulele exotice ale Sudului, unde-şi petreceau vacanţele, după amantele erotice cu care-şi petreceau nopţile.
Păi credeţi că alde Niculae, Patriciu, Voiculescu, Tender sau alţi miliardari români s-ar simţi bine, chiar şi în Rai, fără să dea nimănui o ţeapă? Ce folos că acolo totul e minunat, dacă Sfântul Petru nu e Adrian Năstase, să le vândă lor, pe-o sumă de nimic, măcar al şaptelea cer?
Nici în Iad n-ar fi mai fericiţi, fiindcă Scaraoţchi, la cât e de-al dracu’, sigur n-o să le ofere contractul pentru încălzirea cazanelor cu păcătoşi, că l-a dat altora, fără licitaţie. În plus, e mai mare chinul să stea în Paradis şi să n-aibă şi ei o icră neagră, o şampanie franţuzească, iar de zgâit să te zgâiască toată ziua la îngeraşe asexuate, în rochii lungi şi vaporoase.
Uite-aşa era să păţească şi Dinu Patriciu în decembrie trecut, când, după propriile mărturisiri, a fost la un pas de moarte şi a trebuit să-şi scrie chiar şi testamentul. Mai deunăzi, el recunoştea că, înainte de a-şi cumpăra un ficat nou, şi-a văzut toată viaţa, în momentele premergătoare operaţiei de transplant, ba a zărit şi faimoasa luminiţă albă de la capătul tunelului: „În cele din urmă, am ajuns pe masa de operaţie, răstignit ca şi Hristos. Este adevărat că îţi revezi viaţa. Nu îmi amintesc ce s-a întâmplat, pentru că am văzut o lumină albă”.
Mult mai potrivită mi s-ar fi părut o comparaţie cu Barabas, dar mi-am adus aminte că încă de acum 2.000 de ani bandiţii erau protejaţi de stat şi am trecut peste, vorba unui alt miliardar scăpătat.
Cert este că Dinu Patriciu a văzut luminiţa. Dar ce luminiţă să fi fost aia? Să fi avut miliardarul, ameţit de anestezie, coşmaruri cu DNA şi luminiţa să fi fost, de fapt, vreo lanternă vârâtă în ochii lui de către securiştii lui Băsescu? Nu, că securiştii lui Băsescu îţi bagă-n ochi direct reflectoarele de la B1, ca să te zăpăcească, nu umblă ei cu lanternuţe.
Sau a fost, mai curând, steluţa de pe Kremlin, după care s-a călăuzit conu’ Costache atâta amar de ani? Nu, că aia e roşie, pe când Patriciu spune clar: a lui era albă. Te pomeneşti că o fi fost chiar Marele Licurici, supărat că miliardarul l-a trădat, trecând de partea ruşilor? Dar Licuriciu nu stă de Riciu, când are atâtea luminiţe de avertisment de arătat nord-coreenilor, sirienilor şi iranienilor.
Cel mai probabil, mă gândesc, luminiţa aia văzută de Patriciu o fi fost un ultim foc de sondă, de la Rompetrolul şmenuit de miliardar, foc care a mai pâlpâit o dată, scurt, după care s-a stins şi ne-a lăsat pe toţi în beznă.
Indiferent ce-o fi fost luminiţa albă, Patriciu n-a mers spre ea, că lui nu-i place să acţioneze la lumină. S-a întors în lumea noastră, fiindcă aici mai are o grămadă de lucruri de făcut. Sigur o să mai găsească afaceri dubioase de încheiat, creanţe de recuperat, bani murdari de spălat, români de păcălit şi sclavi pârliţi de chinuit la cine ştie ce holding de presă.
Deocamdată însă, el spune că vrea să plece într-o călătorie în jurul globului, să vadă minunile acestei planete. L-aş sfătui să viziteze mai întâi Jilava şi să nu se grăbească, să stea acolo măcar cât a stat ciracul său, Năstase. Că aşa poate om simţi şi noi, ăştia pentru care luminiţa de la capătul tunelului pare tot mai îndepărtată, că se mai întâmplă minuni şi-ntr-o ţară de tot păcatul, ca România.
Exclusiv online