În a doua zi a aventurii noastre rurale, o femeie ca în poveştile lui Ispirescu şi ca în reclamele de azi la iaurt ne-a chemat să ne demonstreze că ospitalitatea românească nu e vreo vorbă păcălicioasă. Curtea era năpădită de flori şi în mijlocul ei şedea o căsuţă albă, proaspăt văruită, cu cerdac plin de muşcate şi pisici torcând vise şoriceşti în soarele potolit de după-amiază.
Ne-a aşezat sub umbra nucului sfătos, pe o băncuţă acoperită cu ştergar, la o masă pe care a umplut-o cu brânză adevărată de capră, roşii şi castraveţi din solar, pui bio copţi în cuptor cu lemne şi stropiţi cu mujdei şi o mămăligă galbenă ca o lună plină de muştar. Şi ca să stingă toată nebunia asta, a scos din beci o carafă de vin rece şi uşor şpriţat!
Nu e greu de înţeles că, pentru nişte oameni obişnuiţi cu gustul cartonat al mâncării de la oraş, masa a fost scurtă şi fugărită, că nu se ştie niciodată când te mai întâlneşti cu aşa ceva! La sfârşitul mesei meditam, cu burţile uşoare ca după hăpăirea unor elefanţi, la viaţa departe de telefoane, termene-limită, mailuri şi emoticoane!
Gazda s-a gândit să ne bucure sufletele încrâncenate de viaţa la oraş şi ne-a invitat să-i vizităm grădina plină cu zmeură. Numai eu m-am sacrificat, deşi elefantul de-abia păpat mă făcea să cred că niciodată în viaţa mea n-aş mai fi putut mânca ceva. Dar pofta vine numai mâncând şi, în plus, niciodată nu trebuie să spui „nu mai pot, m-am săturat” pentru că n-are cum să fie adevărat!
Aş mai fi continuat mult timp, dar mi-am dat seama că terminasem de mâncat toată zmeura şi lăsasem grădina goală, ca după un jaf al unor misterioase vietăţi despre care afli doar de pe Discovery. Am fugit ruşinată şi am grăbit plecarea, rugându-mă disperată să nu mi se descopere fapta prea curând. Încărcată cu daruri minunate, eram cu un picior în afara porţii şi la trei secunde depărtare de libertate!
Scăpasem aproape… când gazda a strigat după noi „aşteptaţi să vă dau şi nişte zmeură!”. Vă spun cu mâna pe burtă, aşa ruşine n-am mai păţit de când eram la grădiniţă şi i-am furat Luminiţei surpriza de la guma Turbo! Asta e… nu cred că mă mai primesc oamenii ăia în sat, deşi mi-am cerut scuze şi am promis că nu mai fac! Cică îşi ţineau copilul la facultate cu banii obţinuţi din vânzarea recoltei de zmeură… Ale naibii pofte mai am!
