Aţi aflat din diferite surse, nu de puţine ori, cum că România ar fi o Grădină. Nu vorbim de cântecele populare, unde grădinile, florile şi mândrele sunt varianta veche a frumuseţilor bengoase din manele. Să umblăm puţin la nişte exemple ţinând de persoane celebre şi care au văzut grădina cu adieri florale chiar şi acolo unde noi credeam că e doar una cu miros de mititei.
Prin anii ’20 ai secolului trecut, un diliu indian cunoscut şi drept profetul Sundar Singh a prezis că România va fi Grădina aleasă de Dumnezeu să rămână înfloritoare când va da cu Apocalipsa spre restul neamurilor, iar Bucureştiul va ajunge în rolul de Noul Ierusalim. Cât a fost de adevărat, vedem azi cu toţii: Apocalipsa vine din patru în patru ani în România, iar capitala Grădinii noastre e mai curând Noul Babilon. Mult ulterior, prin 1999, Papa Ioan Paul al II-lea, derutat de jocul de glezne al teoctiştilor pe tema ecumenismului, a definit ţărişoara noastră drept “Grădina Maicii Domnului”. Şi spusele pontifului s-au potrivit la fel, numele Maicii Sfinte fiind invocat masiv în România de toţi votanţii de după ’90, atunci când au realizat ce-au făcut. Mai înspre vremurile apropiate, Maria Magdalena a Domnului nostru Traian Băsescu, adică Elena Udrea (v-aţi prins repede, piticaniilor!) a pus logo-ul cu “Grădina Carpatică” pe brandul de ţară şi pe englezeşte, să ştie tot străinul unde ar fi cel mai indicat să-şi petreacă ultimul lui concediu; brănduire la un preţ (zic gurile rele) cam prea scump, de parcă n-am şti cu toţii ce scumpă ne este nouă ţara, îndeosebi când ne uităm în portofel.
Credem că exemplele enumerate sunt suficiente în a vă convinge de aspectul grădinăristic al mereu surprinzătoarei Românii. Dar, aşa cum ştim că se întâmplă şi se poartă, orice grădină are piticii ei. Am ajuns astfel la subiectul de azi – piticii de grădină în România. Ar fi superfluu să pomenim aici toate soiurile de pitici şi piticoţi mişunând pe onduleul deal-vale; avem pitici-sexy, pitici-porno, pitici-masochişti, pitici-mitici şi chiar pitici-pitici pur şi simplu, iar lista ar putea continua, nefiind în niciun fel pitică. O să ne rezumăm la cele trei mari categorii identificabile, ca în reclamele la detergenţi: piticii obişnuiţi, piticii neobişnuiţi şi piticii dezobişnuiţi.
Aşa cum îi arată termenul generic, cei din prima categorie sunt toţi piticii normali, în condiţiile în care am stabilit deja că starea de piticeală e normalitatea în România. Piticii obişnuiţi sunt aceia care votează obişnuit, la termenele prevăzute de lege, şi pe care îi uneşte în cuget şi-n simţiri un factor comun: convingerea nestrămutată că, alegându-i pe piticii cu gura cea mai mare, aceştia le vor rezolva imediat toate problemele piticeşti fără ca ei, alegătorii, să mai fie nevoiţi să sape prin grădină. Piticii obişnuiţi sunt uşor de recunoscut, ei nefiind niciodată de găsit cu ustensilele de grădinărit în mâini, ci doar cu scula personală în palmă şi cu una pitică, la pahar, în faţă. În această postură îi prind speranţele din campanii şi tot aşa îi surprind şi revelaţiile de mai târziu – că s-a ales praful de ce au băgat ei în urna grădinii. Deşi faptele se repetă ciclic şi identic, piticii respectivi au memoria prea pitică pentru a-şi aminti la fiecare patru ani deziluziile lor mititele.
Despre piticii neobişnuiţi nu vă putem spune mare lucru, noi cunoscându-i doar din cărţi şi din poveştile cu Statu-Palmă-Barbă-Cot. S-ar părea că erau nişte liliputani așezați mereu pe treabă, educaţi şi cu bun simţ, care nu scuipau pe stradă, le zâmbeau altor pitici şi nu-şi pomeneau tot timpul piticotul în conversaţii. Declaraţi cam de multişor specie pe cale de dispariţie, se spune că stau departe de piticii gălăgioşi şi certăreţi întâlniţi la tot pasul; cine deţine dovezi despre existenţa lor e rugat să vină cu probe audio-video needitate.
În fine, a treia categorie, a piticilor dezobişnuiţi nu este altceva decât mulţimea piticilor obişnuiţi şi alegători, din care se scade cea a piticilor aleşi, împreună cu a rudelor şi prietenilor acestora. Se numesc aşa pentru că se dezobişnuiesc rapid de tot ce au crezut ei când s-au dedat la ştampilări şi, ca bonus, inclusiv de unele satisfacţii avute înainte de alegeri şi duse votului de suflet după voioşia urmată de mahmureală postelectorală. Piticii dezobişnuiţi rămân cu mulţumirea de a fi majoritari, excepţiile fiind posibile foarte rar; aţi văzut doar ce greu e să câştigi la loto, mai ales când nu eşti pitic gălăţean.
Dar ne-am întins prea mult pe un subiect aşa de pitic şi tragem concluzia finală: a fi pitic de grădină în Grădina României nu e rentabil decât în măsura în care te hotărăşti şi tu să ai gura mare, iuţeală de mână şi tupeu deloc pitic atunci când le promiţi celorlalţi pitici sex cu Albă ca Zăpada, pentru a le da apoi o hoaşcă vrăjitoare pusă pe copt mărul otrăvit al creşterilor de preţuri, taxe, impozite şi minunea salariilor plus primelor uriaşe ale neamului tău ales. Altfel, nu-ţi rămâne decât să te crezi piticul-porno şi să-i fugăreşti imaginar prin grădină pe piticii hoţi şi mincinoşi, în mână cu instrumentul tău de pitic şi prin care gândeşti când tot tu îi alegi să le pui tichie de mărgăritar.
