Joi seară, primesc, asemenea multor altora, o informaţie. Facultatea de Istorie e ocupată, începe revoluţia. Acuma, întrebarea care se pune este dacă se poate scrie cu umor despre o chestie tragică precum mişcarea Occupy. Desigur, cine împleteşte aceste două genuri e cel mai bun.
Dar când ajungi acolo şi vezi care e situaţia, care sunt feţele care se perindă, totul devine trist. Să vă dau câteva amănunte, care nu ştiu dacă au răsuflat prin restul presei. La una dintre porţi, Facultatea de Chimie probabil, personalul de la poartă se poartă ca un porc şi nu te lasă să intri. Dar asta doar cu tine, pentru că, în momentul când apare un colorat cât casa, oamenii devin extrem de mieroşi. El este component al lotului naţional la Kempo, un fel de arte marţiale din câte îmi dau seama, sau, cel puţin, asta spune treningul de pe el. Acest băiat aşadar este ultimul resort dacă lucrurile o iau razna.
Când, în sfârşit, reuşeşti să intri prin vreun geam deschis dibaci de cei din interior, aşa cum am mai spus, lucrurile arată destul de tristache. Asta pentru că, la prima vedere, nu poţi să înţelegi ce legătură au oameni trecuţi bine de 30 de ani, cum ar fi cei de la Centrul Naţional al Dansului, cu această mişcare. Florin Flueraş, spre exemplu, coregraful care a descoperit o legătură metafizică între twitter şi anarhie. Şi alţii, hipsteri pe care îi vezi sprijinind pereţii la petrecerile de gen, fără să bage în seamă pe nimeni şi, evident, fără să li se acorde, la schimb, nici cea mai mică atenţie. Cel mai nasol e însă momentul când îl descoperi printre participanţi pe Nimeni, un băiat mic cu ochelari care se erijase în liderul mişcării la fix prima ei întâlnire de la Piaţa Unirii. Un om care se autodeclarase „absolvent de şcoala vieţii” voia să schimbe finanţa mondială din temelii. Şi-atunci te întrebi, fireşte, ce poate vrea bun această mişcare pe care au girat-o oameni ca Vintilă Mihăilescu şi Costi Rogozanu.
Revendicările, că tot am ajuns aici, sunt dintre cele mai diverse: de la bugetul insuficient alocat Educaţiei, până la rediscutarea sistemului de la Bologna. Cu toţii ştim însă că în spate se ascund lucruri mai serioase, cum ar fi reformarea modelului social românesc, extinzând, eventual, discuţia până la cel capitalist. Şi parcă nu poţi să nu-i înţelegi pe bieţii oameni când îl vezi intrând în sala de curs pe rectorul Ioan Pânzaru, membru al Partidului Comunist din România încă de prin 1970. Ce nu se înţelege în continuare însă chiar deloc este de ce acest gen de oameni protestează împotriva cutumelor unui sistem, în loc să identifice problema la ea acasă. În însăşi natura coruptă a fiinţei umane adică, cea care face posibil eşecul tuturor sistemelor inventate vreodată. Aşteptăm un răspuns la această chestiune din partea Facultăţii de Filosofie.
