Admirând afișele de campanie ale PSD-ului pe stâlpi n-am putut să nu mă întreb de unde atâta mândrie pe ei/noi/voi că suntem români. Nu că n-am fi un popor de o magnifică și extraordinară orânduire, cel mai creștin, cel mai corect, cel mai buric, dar totuși cuvântul mândrie mi se pare prea mult. Și nu vreau să-mi săriți cu patriotismul și naționalismul în cap pentru că n-o să funcționeze. De ce?
Pentru că „mândru” implică și fală. Și din moment ce 95% din motivele de fală ale nației s-au petrecut acum câțiva zeci de ani totul începe să semene cu echipa Steaua ce se laudă non-stop cu finala din `86 când acum nu mai face nimic în Europa. Începi să-ți pui întrebări, te întrebi dacă n-au fost cumva accidente. „Mândria” e atinsă când pe evidențierul unei țări ai bifat victorii pe n planuri, nu doar cu turcii & Co.. De exemplu, poți spune că ești mândru dacă ești neamț și ai atins un nivel al civilizației destul de elevat. Dar nici acolo, pentru că-s convins de faptul că mândria lor dispare când văd că n-au autostradă de la bloc până la butic.
În același registru, nu vreau să pic în plasa celor de la Vunk ce se lamentau acum ceva sezoane muzicale că vor „O țară ca afară”. De bine de rău, România nu-i Rusia (o țară din afară), Uganda (tot o țară din afară), ori Venezuela (incredibil, tot o țară din afară). Cred că-i bine că unii ne-am născut aici, foarte bine pentru alții în alte părți și incredibil de nașpa pentru alții.
Așa că din partea mea PSD-ul își poate băga afișele alea cu imagini furate din Polonia și Belarus în mândrie și cea din urmă o pot îndesa adânc în sentimentul de „hai că merge ș-așa!”.
Din păcate n-am văzut vreo campanie în lume unde să spună „Mândru că sunt un om bun”. Și nici mândria românească/ungurească/franțuzească/etc. nu bate asta.
