În birourile, pe holurile, în sălile de conferinţă, pe treptele scărilor monumentale din Palatul Cotroceni s-a aşternut o tăcere asurzitoare. Traian tace, consilierii tac, căpeteniile PDL tac şi ele. Nu cu mult timp în urmă, când se credeau zmei, vorbeau toţi, aproape fără oprire, fiecare pe limba lui, mai legată sau mai deslînată, după capacităţi, funcţie şi posibilităţi personal-intelectuale. Unii vorbeau pe lângă ori peste Traian. Aţii vorbeau în răspăr. Alţii, în spiritul marelui conducător. Acum a venit vremea tăcerii. Mă întreb ce fel de tăcere este aceasta? Una ruşinată? Una panicată? O fi tăcerea dinaintea furtunii? O fi tăcerea unei nenorocite laşităţi? O fi tăcerea la poruncă?
Desigur, în unele situaţii, tăcerea poate fi de aur. Dar acest tip de tăcere are mai degrabă culoarea şi greutatea plumbului. Preşedintele ţării, prim-ministrul Guvernului, preşedinţii Camerei Deputaţior şi Senatului, adică primii patru oameni din stat par turnaţi în platoşa impenetrabilă a tăcerii plumburii. Pe lângă ei, molipsiţi de acceaşi stânjenitoare muţenie, liderii politici ai coaliţiei aflate la putere tac aproape în unanimitate. În consens?
Sunteţi, foştii noştri guralivi, în situaţia în care, indiferent câţi oameni ies în piaţa publică, indiferent cine sau ce îi determină să facă acest gest disperat şi repetat, indiferent de justeţea ori de absurdul solicitărilor scandate sau scrise pe pancarde, careva dintre voi trebie să vorbească. Să dea unul sau mai multe răspunsuri. Să dialogheze. Să negocieze. Să zică, dracului ceva coerent, simpatetic, justificativ.
A lăsa să vorbească în locul tău bocancii şi pulanele jandarmilor nu este o soluţie. A-i lăsa să vorbească în locul tău pe liderii opoziţiei, cu atât mai puţin. Şi a lăsa să vorbească, să ţipe, să urle doar glasul unei mulţimi furioase poate fi catastrofal.
Rupeţi, aşadar, barierele tăcerii.
Vorbiţi, zmieilor, vorbiţi cu cei care vă sunt împotrivă, dar mai ales cu cei care vă sunt, încă, alături. Vorbiţi între voi şi după aceea vorbiţi şi cu noi. Aud???
