De când am îmbătrânit au început să mă deranjeze tot mai mult stereotipiile verbale cu rol de socializare. Mai ales alea interogative, care te zgârie mai acut pe timpan, pentru că îți înfig așteptarea celuilalt ca un pumn în plexul solar.
Trecând peste încetăţenitele „decât” în propoziţii afirmative şi pluralul care se pare că începe de la 50 încolo, sunt câteva întrebări pe care le auzi la tot pasul, cel puţin o dată în zi.
La rang de campioană este întrebarea ”Coborâţi la prima?”. În provincie, arareori vei auzi întrebarea asta. Trebuie să fie oră de vârf în cea mai aglomerată zi a celui mai aglomerat an probabil. Îmi aduc aminte când m-am întors în oraşul natal după doi ani de Bucureşti şi, cu trei staţii înainte de destinaţie, m-am proptit de bara cea mai apropiată de uşă, eliberând bunătate de loc. Şi era linişte. Nu m-a întrebat nimeni de cobor au ba la prima.
”Dai un leu, nenea?” În faţa magazinului, în parcare, la coadă la lumină, la intrarea la spectacole, oriunde vrei şi nu vrei vei auzi „Dai un leu, nenea/tanti?”.
”Ștergătoare cu silicon, două la un 10 lei, cine mai doreşte?” e un refren din trafic, deja consacrat. Iaca, fac ce fac şi tot la trafic mă rsportez, cred că e un semn că e momentul să fac îmi fac o rată pentru o maşină sau să învăţ măcar în al 11-lea ceas să merg pe bicicletă.
Ca să nu-i fac o categorie separată, voi adăuga aici şi o altă întrebare culeasă din STB: „Tinere, fii drăguț, ăsta ajunge la casa de pensii?”. După 15 ani de Capitală, încep să cred că toate autobuzele, la un moment dat, te duc la o casă de pensii.
”Tu cu cine faci banking?” Frenezia stârnită de vechea campanie cu bankingul a proliferat și m-a exasperat la propriu. Orice cuvânt cu parafă sau fără de la academie poate fi pus în prezent în construcţia „Tu cu cine faci …..ing.”. Tind să cred că faza a fost mai populară decât replicile alea de film schimbate de simbolurile populare ale neamului, Tanța și Costel. Acum se mai aude vag pe străzi, dar ecourile epocii cucinefacibanking vor dăinui multă vreme.
”Ţigări/pâine/lipici/etc. Ţineţi?”. De parcă cineva le-ar ţine în braţe. Acest ţineţi face parte din categoria „Cât aveţi un ceas?” (cam trei ani în medie, am obiceiul foarte prost să pierd ceasuri). Şi mai vine natural şi răspunsul: nu ţinem. Păi nu le ţineţi. Le aveţi în magazine şi scopul este să le vindeţi, nu să le ţineţi.
Până la noi revoluţii lexicale în mijloacele de transport în comun, mă duc să-mi imprim pe spatele unui tricou mesajul „Opriți prezentul! Da, cobor la prima!”.
