Fiică-mea a dat primele teze din viaţa ei. Etapa pregătitoare schimbă radical weekendurile familiei şi observ, din discuţiile purtate în curtea şcolii cu ceilalţi părinţi care au ajuns în clasa a V-a, că scenariul e identic: se suspendă vizita la mall, se închid computerele de orice fel şi începe un ritual bizar, marcat de atenţie sporită asupra odraslei şi bătaie de cap în faţa manualelor de limba română şi, mai ales, de matematică.
Rând pe rând, se destramă mituri. Tatăl, care obişnuia să se laude în faţa prietenilor de şpriţ cu vremurile în care era olimpic, e gata să capituleze, răpus de misterele factorului comun şi ale împărţirii cu rest. O sudoare rece – venind din amestecul fricii de penibil cu enervarea clasică generată de uimirea că şase cifre şi două litere codaşe în alfabet, despre celebrii x şi y e vorba, pot provoca asemenea dezastre – trece, rând pe rând, peste frunţile membrilor familiei.
Copiii îşi iau revanşa privind zeflemitor, dar tăcuţi, zbaterea părinţilor. Sunt cerute, rând pe rând, manualele, culegerile, caietul de teme şi caietul de clasă. Se dau telefoane la nepoţi mai mari şi la vecinii care au trecut, de curând, prin chinuri similare. Scuzele sunt clasice: că a trecut ceva vreme de la rezolvarea unei ecuaţii sau că e simplu, dar, vezi Doamne, trebuie găsită o soluţie a problemei pe care s-o ştie şi ăla mic. Că aşa, prin formulele studiate în liceu, ar fi simplu! Dar nu e.
Brusc, atmosfera devine încordată. Tata înjură printre dinţi, mama caută, cu Google, o formulă salvatoare, bunicii rostesc, la răstimpuri, mirări despre chinul pe care trebuie să-l îndure elevii din ziua de azi, obligaţi să înveţe lucruri despre care ei nici măcar n-au auzit la vremea lor.
Foile albe din imprimante se transformă, rând pe rând, în ciorne încărcate de cifre. Se fac sandviciuri şi calcule, iar duminica în familie capătă aspectul unei zile de osândă. Cineva, dintre cei mari, vorbeşte despre nevoia de meditaţii, apar discuţii despre ce se întâmplă în timpul orelor şi propuneri categorice legate de găsirea unei alte şcoli în care să se facă şi carte. Pentru cei mici, spectacolul e total şi are, la răstimpuri, ceva dintr-un film de groază.
Rând pe rând, părinţii caută, disperaţi, paginile cu rezolvări de la sfârşitul culegerilor de probleme, lovindu-şi cu pumnii tigvele chinuite de întrebări în faţa soluţiilor de o simplitate dezarmantă. Se aud oftaturi lungi, salvatoare şi începe etapa explicaţiilor didactice. Un hop a trecut, urmează celelalte. La exerciţiile cu puteri, taţii inventează scuza penibilă a unor treburi casnice care nu suferă amânare, mamele rămân de strajă lângă frontul ocupat de formule.
Noaptea care urmează va fi bântuită de coşmaruri cu x şi y strecurându-se prin uşa dormitorului şi ridicându-se la pătrat sau înmulţindu-se, după cum le vine, cu sau fără paranteze.
După un astfel de weekend, orice altă încercare de înmulţire e exclusă, câtă vreme se arată deja, din ghiozdane, chipul sumbru al manualelor de română, din care rânjesc, ameninţător, toate metaforele nenorocite care abia aşteaptă să fie scrise prin compuneri.
