Cu toate că-i plină țara de restaurante, sezonul sărbătorilor de iarnă înseamnă mâncare „ca la mama acasă” ori caserole pentru provinciali. Așa că nu-ți dai sarmaua încălzită la microunde pe o cină-n oraș, cel puțin nu până mijește puțin căldura. Dar, până vine următorul val de ger, preferabil după câteva zile de căldură pentru a amplifica starea de nervozitate, am încercat un restaurant cu specific medieval, în buricul Capitalei.
Pe Victoriei, imediat după ce te-ai holbat pentru a n-jpea oară la statuia lui Traian, te trece foamea și-o ții tot drept până-ți apare-n cale, la trei minute de mers pe jos, King Stone. Mâncare cu iz medieval. Din experiențele precedente, mă aștept la carne multă, platouri groase de lemn și lipsa tacâmurilor. Păi ori suntem cavaleri, ori nu mai suntem? Pe vremea lor nici în păr nu te scărpinai cu furculița.
King Stone e un restaurant medieval atipic. În primul rând, muzica se și nu se potrivește. Putem spune că radiourile românești au triluri medievale, dar nu-ți poți savura cina pe ciorăpăreala Cavalerului Puya. Decorul plusează, fiind totul realizat cu gust, separeuri intime și scaune confortabile. Ce să mai, într-o cetate medievală restaurantul ăsta ar fi în zona de „Dorobanți”. Și pentru că vorbeam despre Dorobanți, prețurile nu-s dintre cele care să te pună să alegi între o șaormă cu de toate şi o friptură de bizon. Vrei să mănânci bine? Plătești bine. Ciorbele sunt undeva la 15 lei, dar foarte gustoase. Și nu te lăsa indus în eroare de gramajul din meniu. Îți pun mult mai mult în farfurie, că nu-s dintr-ăia. De exemplu, iepurele vânătoresc cu cartofi rumeniți (65 de lei) e o strachină întreagă. Ca mai orice în meniu, servit frumos în oale de pământ și-n cantități să te saturi.
Partea interesantă e tot în meniu. Când ai mâncat ultima dată struț? Cangur? Bizon? Urs? Cerb? În liceu, când probabil ieșeai la o bere la halbă și apoi îți spuneai „băi, am economisit 3,5 lei cu halba asta, nu mai bine băgăm un mușchiuleţ de cangur?”. Diversitatea-i așa de mare încât ai impresia că „vânătorii” restaurantului sunt pierduți pe undeva prin Australia. Dar și prețurile-s pe măsură, fripturica de animal care nu-ți crește între blocuri fiind între 100 și 255 de lei. În timp ce studiam meniul, mă așteptam să văd și „Țiriac la proțap cu sos”. Cine n-ar mânca mistreț în sezon de Balc?
Servirea este exemplară și totul pare foarte cazon, oamenii ăia fiind acolo să te servească cu maximum de profesionalism. Mâncarea-i foarte bună și multă, fiind apoi cearta dintre stomac și portofel. Două persoane se satură cu vreo 200 de lei, asta dacă nu vor să-ncerce cine știe ce coadă de dragon în sos roșu. Haiducește, nu?
