Fiindcă sâmbătă am băut o cutie întreagă de cafea instant, cu puţină apă şi o jumătate de kilogram de zahăr, experienţa nu se putea sfârşi decât cu o noapte de numărat, haotic şi inutil, de oi, vaci, pisici şi ce altceva s-o mai găsi prin curtea unui gospodar. Obosită de insucces, mi l-am imaginat pe Viorel Lis sărind pârleazul şi a trebuit să ies rapid pe balcon ca să mă pot hăhăi în pace la Lună.
Pe la 9 şi jumătate, o prietenă mult prea odihnită m-a sunat să îmi spună că Arcul de Triumf era deschis pentru vizitare şi că dacă nu merg înseamnă că sunt o trădătoare de neam şi de ţară! Atingerea adusă mândriei mele de patrioată şi inconştienţa dată de oboseală m-au făcut să uit că eu ameţesc şi când mă urc pe scaun şi să ies din casă, deşi în oglinda de la baie văzusem clar imaginea broscuţei de pe Animal Planet, cea cu ochii cât roţile de caşcaval afumat.
La Arcul de Triumf era aşa o coadă că nu m-am putut abţine să întreb „nu vă supăraţi, ce se dă aici?”. Astea sunt sechele din vremuri de demult care mă împing, chiar şi astăzi, să mă aşez cuminte oriunde văd vreo coadă şi să nu cumpăr niciodată altceva decât banane verzi, pe care să le cocoţ pe şifonier.
Nu mă puteam gândi deci decât la patul meu, cu pernă moale şi lenjerie rece, şi dacă ţineam ochii închişi puteam chiar să sforăi delicat. Colegii mei de coadă m-au găsit antipatică şi prietena mea, de ruşine, m-a trădat cu o bătrânică regalistă convinsă, cu care şi-a împărtăşit reţete de şerbet şi adrese de Facebook până la intrarea în Arc.
Buimacă, am lăsat valul de vizitatori să mă împingă înăuntrul Arcului, dar lipsa de oxigen de pe treapta a şaptea m-a făcut să-mi pierd cumpătul şi să ţip că vreau să ies. Cu ocazia asta, îmi cer scuze faţă de doamna în albastru pe care am călcat-o pe picior, faţă de domnul căruia i-am rupt bastonul şi, în general, faţă de toate persoanele care au căzut unele peste altele, din pricina nevinovatei agitaţii!
Când ai o zi în care arăţi ca un personaj din Stephen King şi se mai întâmplă să fii şi cel mai urât dintre bucureşteni, tot ce-ţi mai lipseşte pentru un coşmar întreg este ca o duduie reporter să te întrebe, în direct la TV, cum ţi s-a părut vizita, iar bătrânica regalistă să răspundă în locul tău „n-o mai faceţi şi pe asta vedetă, că nu mai lipsea mult şi dărâma Arcul de Triumf, doamnă!”.
M-a sunat mamaie să-mi reproşeze că am făcut-o de ruşine în sat şi să-mi interzică să mai apar la televizor din motive care nu au legătură cu pescuirea unui miliardar, de preferinţă chinez!
