În 1992, imediat după primele alegeri libere, când nea Nelu îi surclasase zâmbind pe legionarii liberalo-ţărănişti, proaspăt demisionatul cu AKM-ul Ceauşescu şi Ştefan cel Mare, prezidentul avea o singură dilemă: ce ar fi fost mai bine să aleagă pentru România, modelul suedez sau pe cel japonez? Neavând la dispoziţie suficienţi suedezi şi japonezi în partid, s-a hotărât că tot vechiul model românesc, rebotezat “democraţie originală”, era mai potrivit meandrelor concretului autohton. Aşa că numeroşii membri revendicaţi de la Mama Rroma au lăsat deoparte pontoarca strămoşească, dedicându-se ingineriilor financiare şi devalizării valizei lăsate pe peron de dictator, cu rezultatele binecunoscute azi şi inventariate timid la noul DNA.
Eu, ca simpatizant al vikingilor din filmele vechi cu suedezul Issur Danielovitch, alias Kirk Douglas, am fost atunci foarte dezamăgit că nea Nelu, deşi îşi declarase preferinţa pentru modelul nordic, a abandonat corăbiile lungi în favoarea bărcii lui Terente. Pe la începutul secolului XX, când suedezii mâncau rădăcini de foame şi subdezvoltare, blonzii erau cunoscuţi pentru obiceiul lor ciudat de a se ajuta comunitar între ei, fără a fura din ogrăzile vecinilor. Un experiment celebru atunci demonstra că o valiză lăsată pe un peron de gară suedeză putea fi recuperată de proprietar după o lună din acelaşi loc, fără să fi fost măcar mutată de cineva mai la umbră.
O să spuneţi că modelul a fost aplicat în România doar de Ţepeş cu instrumentul lui multieducativ şi după numeroase penetrări menite a-i demonstra poporului eficienţa sistemului. Absolut corect şi asta explică scurta carieră a personajului aflat mereu pe primul loc al nostalgiei naţionale. Cum în România o valiză nu este azi în siguranţă nici în cutiile de valori ale băncilor, suedezii (cei originali, nu ăia cu pigmenţii amestecaţi de suedezele nemulţumite cu anvergura vikingă), rămân o ciudăţenie a naturii; diliii văzători de extratereştri peste tot şi care îi consideră veniţi de pe altă planetă părând a avea dreptatea lor.
Spun astea citind că pe străzile respectivilor scandinavi circulă oameni fără adăpost care nu scormonesc în ghenele de gunoi, preferând să vândă reviste culturale. Mai nou, ei nu mai acceptă cash, fiind dotaţi cu cititoare de carduri, datorită altui prost obicei al concetăţenilor, acela de a nu umbla cu bani gheaţă. Dacă vrei să cumperi revista şi să-i oferi nefericitului un bacşiş balcanic, scoţi cardul şi te execuţi, contra unei chitanţe, evident. Încasările se împart frăţeşte, social-democrat şi echitabil, adică juma-juma. Aici vin eu şi îi dau dreptate suedofilului Iliescu; alegerea lui din 1992 a fost cât se poate de realistă. Posibilitatea ca boschetarii români să vândă reviste culturale mi se pare la fel de fantezistă ca ipoteza în care ar fi cumpărate de cineva, în condiţiile în care treaba nu le mai reuşeşte nici distribuitorilor autorizaţi, iar presa scrisă e într-un moment când până şi Click!-ul are probleme serioase. Utilizarea cardurilor e încă, pentru majoritatea populaţiei, un procedeu la fel de enigmatic ca şi folosirea ghenelor pe model european introduse cu anasâna de primării.
În final, aş vrea să intrăm, împreună, în arealul paranormalului extraterestru pentru români, aflând din gazeta de perete a internetului că suedezii consideră scăderea taxelor în ultimii ani mult prea mare, iar nemulţumirea asta afectează şansele celor aflaţi la putere de a mai fi aleşi. Nu-i aşa că domnul nostru onorific Iliescu a avut, încă o dată, dreptatea de partea lui?
