București, 1 februarie, ora 20:29, Piața Universității. În locul care cu ceva mai mult de două săptămâni în urmă văzuse dacă nu cele mai ample, atunci cele mai plauzibile demonstrații împotriva guvernului Boc și a președintelui Traian Băsescu, în această seară nu s-a mai adunat decât o mână de oameni. Pe unii i-a ținut în casă gerul năprasnic, alții au căpătat, poate, senzația că demersul lor a eșuat; însă cei care mai sunt aici nu se dau bătuți. Au ceva de spus și vor să o spună până când cineva îi va auzi. Două lucruri îi unesc pe acești oameni: dorința de schimbare a întregului sistem politic și perseverența în fața nepăsării concetățenilor lor.
Însă și acești protestatari rămași pe baricade dau semne că nu vor mai fi aici pentru multă vreme, după cum a reieșit din discuțiile reporterilor Academiei Cațavencu cu câțiva dintre ei. Principalul motiv, după părerea lor? Oboseala, care a dus la o crescândă lipsă de creativitate.
Andra, 24 de ani, studentă la SNSPA, ține în mâini un panou. „Vrem s”, scrie pe acesta. Andreea ne explică: „Am scris în fiecare zi alt slogan. Jos Băsescu, Vrem Democrație, PDL=USL și multe altele, nici nu le mai țin minte pe toate, dar unul era chiar în versuri. Astă-seară când am pornit încoace, am luat panoul gol cu mine, mi-am zis că-l fac în Piață. În metrou mi-a venit o idee foarte bună, doar că m-a sunat o prietenă să întrebe dacă vin și l-am uitat. Era ceva cu S, de-aia am scris „Vrem s”, sper să îmi aduc aminte ce voiam să scriu…”. Vlad, un tânăr de 26 de ani, încearcă să o ajute: „Salam? Societate civilă? Servicii secrete?”. Andra dă din cap că nu. Mai are timp, seara abia a început.
Sorin, student la filosofie, vine în Piață de la începutul demonstrațiilor. „Fără schimbare, țara noastră nu are niciun viitor”, spune el. În mâini ține un afiș pe care scrie „Nici cu ura, nici cu frica, nu se va schimba nimica”. Sorin este conștient că acest „nimica” sună foarte prost, dar, ne explică, „n-am avut altă idee. Nu pot să vin în fiecare seară cu un slogan bun – și dacă vii cu unul slab, prietenii pe care i-ai făcut până acum în Piață încep să te ocolească, nu îți mai dau likeuri pe Facebook, chestii de-astea… Sper ca mâine să am unul mai bun, dar dacă nu găsesc nimic, spun că am răcit și stau naibii acasă”.
Pe pancarta Dianei, studentă la Litere, scrie „Iubesc România”. „OK, e cam copiat după cel cu „Iubesc Democrația”, recunoaște Diana, „dar efectiv n-am știut ce altceva să scriu. În plus, e adevărat, adică lumea ar trebui să se emoționeze, mai ales că am făcut steagul României în O. Nu vi se pare OK?”. Un student care tocmai trece pe lângă noi se bagă în vorbă: „E penibil”, spune, „asta-i tot? Iubesc România? Păi, România o iubim cu toții, că de-aia suntem aici. Scuză-mă, dar cu «iubesc România» n-ajungi la nicio televiziune, nici măcar pe vreun blog, ceva”. Diana îl întreabă dacă are vreo idee mai bună. Studentul dă din cap că nu și pleacă.
Ultimul cu care reporterii noștri stau de vorbă este un om de litere destul de cunoscut – însă și lui i se cam termină ideile, după cum ne spune. „Azi-dimineață mai aveam trei sloganuri și eram destul de liniștit, pentru că mie îmi vine cam unul la două zile, însă pe unul dintre ele l-am dat altcuiva, și acum mă simt la ananghie.” Îl întrebăm cui a dat sloganul. „Era o fată, masterandă la Sociologie la Sorbona, care a venit în țară ca să participe la demonstrații. Săraca, a apărut astă-seară cu o pancartă pe care scria «Jos Băsescu! Jos hoții!», și alte două fete au început să râdă de ea. Mi s-a făcut milă și i-am dat sloganul meu. Oricum, unul din cele două pe care le mai am este foarte bun, o să îl vedeți dacă veniți și poimâine.”
