Cinematografia românească e de căcat. Știm asta după ce-am văzut seria recentă de așa-zise capodopere ale noului val românesc, din care voi aminti „Polițist, adjectiv” și „Aurora”. Ultimul fiind onanismul intelectual al unui regizor megaloman, care își imaginează că, făcând excursul unui sociopat care trage trei ore pe ecran de o pușcă, lumea îi va face o statuie mai mare decât a lui Antonioni. Asta fiind, precum se vede, în continuare miza facultății de film din România: cum să intrăm în istoria cinemaului, cum să devenim mai durabili și mai neclintiți decât Truffaut, Kieslowski și Kubrick la un loc.
Această cinematografie însă e de căcat și din alt motiv: ei i se subscrie o critică de film convinsă că direcția realist-minimalistă e ceea ce trebuie în anul 2012, dar și un public (pe bună dreptate) neinteresat de ceea ce i se propune. Excepție, la modul pozitiv, fac Adrian Sitaru și, întrucâtva, Nae Caranfil. Excepție (la polul opus) face, desigur, Sergiu Nicolaescu, neîncadrabil în vreun gen, curent ori stilistică a acestei planete. Spre surpriza mea însă, am avut ocazia să văd și o altfel de abatere de la normă. Un film prezentat chiar așa: altfel decât celelalte.
Sigur, asta poate fi o capcană uriașă, pentru că și pantofii chinezești Abibas sunt altfel decât Adidas. Dar, aici, la Tatăl fantomă al lui Lucian Georgescu, am avut o surpriză notabilă. Ceea ce este prezentat însă ca un road-movie, îmbracă, de fapt, haina unui quest aproape detectivistic, în care Marcel Iureș (un profesor american cu rădăcini românești) simte că traiectoria vieții lui e cumva neterminată și atunci pleacă să-și descopere istoria personală. Făcând asta, bineînțeles că pică în plasa mărunt-derizorie a societății de unde are ghinionul să provină, fiind prins ba într-un flirt tomnatic cu arhivista care îl ajută (jucată excelent de Mihaela Sârbu), ba într-un conflict cu edilii locali a căror foame imobiliară le-a cășunat taman pe bătrânul proiecționist al zonei, arhetipul ultimului mohican al celei de a șaptea arte și, altminteri, personajul care unește firele poveștii.
Fără să povestesc mai mult, remarc că e unul din puținele filme românești cu preocupare evidentă pentru candoare, unde strângerea fugară de mână a unei povești de dragoste incipiente este, realmente, credibilă, unde partiturile sunt jucate de la foarte bine în sus (excepție făcând Mișu Constantin, parcă prea gros), unde, în sfârșit, regizorul are grijă nu numai ca sunetul să fie inteligibil, dar și ca imaginea să fie elegantă, muzica remarcabilă, iar scenariul foarte OK.
Închei spunând că nu am mai simțit atâta emoție la un film românesc de la, în ordine, „Zapping” (Mungiu), „California Dreaming” (Nemescu) și genialul „Valuri” al lui Adrian Sitaru. Recomand, așadar, debutul regizoral al lui Lucian Georgescu cu multă căldură.
