Obişnuiesc ca în fiecare dimineaţă să-mi cumpăr câte o cafea cu lapte de la magazinul de lângă birou. Nu fac parte din categoria largă a celor care nu pot deschide ochii decât după doza generoasă de cafeină, ci, mai degrabă, din a celor care se lasă într-atât de fascinaţi de mirosul de cafea, încât se îmbată chiar şi cu bucuria şic a paharelor de cafea, în genul interminabilului „Hăimănăreală şi sex in the city”. Fiind deci profană în materie, mi-e totuna dacă beau cafea columbiană, etiopiană sau din găinaţ de maimuţă.
Magazinul despre care vă vorbesc are un aparat imens de cafea, aşezat în mijlocul iaurturilor şi al cărnurilor împreunate cu detergentul din flori de iasomie, al ţigărilor cu aromă de hârtie igienică cu adieri marine, al pâinii trântite în lăzi de plastic şi al tricourilor cu paiete şi papuci din plastic mov. Toată bogăţia asta e păzită cu străşnicie de doi păianjeni matusalemici, dar de nădejde, pe care am înţeles că proprietarul i-a cumpărat, odată cu spaţiul, de la un bătrân ceasornicar.
Uşa se deschide cu două lovituri scurte de picior şi o răsucire energică, dar dibace, a clanţei către stânga. În spatele tejghelei, în fiecare dimineaţă, tuşeşte horcăit, a tutun mâncat pe pâine, un domn cât uşa din termopan alb, plină de urme de unsoare, din dreapta lui. Din nasul cât o pătlăgică modificată genetic şi din urechile ca de pui de elefant, ies smocuri stufoase de păr, din care s-ar putea lesne face o perucă cât să-i acopere ţeasta pleşuvă! E uscat ca o grisină şi deloc bucuros de oaspeţi.
L-am salutat din prima dimineaţă, dar n-am primit decât o privire caldă de satâr şi cafeaua aruncată pe tejghea. I-am mulţumit şi ochii i s-au umplut de ură! Am crezut că are doar o zi proastă şi am continuat să intru în magazinul lui, în fiecare zi la ora 8 şi jumătate.
Cu cât treceau zilele de absolută tăcere, cu atât mă ambiţionam mai mult să îmblânzesc fiara, doar cât s-o fac să-mi răspundă la salut, nu cât să mă invite la vals. L-am bănuit şi că ar fi fost surd, dar bolul de bomboane de pus pe colivă trântit jos, cu colţul genţii mele, mi-a demonstrat contrariul.
În lupta asta crâcenă nu putea fi decât un învingător! Mi-aş fi pariat toate tichetele de masă pe mine şi aş fi pierdut tot, căci într-o dimineaţă ploioasă, după o noapte albă de atâta cafea neagră de supărare, am lăsat garda jos şi nu l-am mai salutat. Credeam că îl învinsesem măcar prin consecvenţă !
M-a privit mieros şi împăciuitor şi mi-a întins paharul plin ochi cu cafea şi lapte adevărat.
– Bună dimineaţa! mi-a urlat el cu un glas plin reproş. Habar n-aveţi să salutaţi!
Ameţită deja de aroma fierbinte de cafea, bună dimineaţa lui mi-a dat lovitura de graţie. Câştigase!
