După 22 de ani în care au suspinat ca neprihănitele închise în turn, stafiile securiştilor şi ale comuniştilor de rang doi sunt pe cale să facă iar bu-hu-hu pe culoarele puterii. Să recunoaştem, le-a fost greu. Geaba ai Burberry la gât şi Patek Philippe la încheietura mâinii stângi dacă trăieşti cu spaima că într-o zi le asortezi cu perfuzii şi cătuşe. Când stai pe un morman de bani şi-ţi mângâie bucile conturile din off-shore-uri, iar la pachet vin şi maeştrii limbilor de catifea reuniţi în tripleta Badea-Gâdea-Ciutacu să-ţi ofere, zilnic, ofranda iubirii lor făţişe, dar mai ales a sărutului în dos, ajungi să crezi că ţi se cuvine mai mult: o nevastă mai tânără, o amantă minoră, un doctorat, o guvernare, o ţară.
Despre paranoia puterii s-au scris tratate, dar încă nu există tratamente. Probabil că e nefiresc să ai tot şi să-ţi doreşti din ce în ce mai mult. Paradigma cognitivă în care funcţionează genul ăsta de comportament nu e accesibilă celor cu venituri medii. Pensionarilor, nici atât. E rezervată unor specii care flămânzesc pe măsură ce îşi umflă burţile şi buzunarele. În enciclopediile de tip nou li se spune, generic, Felix.
Ar trebui să admitem, măcar pentru istorie, că e o specie pe cale de dispariţie. Puţinele exemplare rămase s-au împuiat haotic, dând naştere unor mutanţi cu cap mare care atârnă pe la gardurile televiziunilor, dând din gură şi din coadă în aşteptarea unui stăpân pe care să-l slujească. Sunt domesticiţi, dar flămânzi. De obicei, mor înainte de a apuca să se reproducă, iar în ultimii ani s-a constatat că au devenit speriaţi şi preferă să migreze în ţări îndepărtate unde clocesc idei de răzbunare.
Nimeni n-ar putea spune azi care le va fi, în cele din urmă, destinul şi nici câţi au mai rămas. Dar aflăm peste câteva zile câţi mai sunt şi, cu puţin noroc, putem începe să studiem câteva exemplare în stare de captivitate.
