… rahații de pe trotuarele urbei. Nu i-am înțeles niciodată pe concetățenii care strâmbă din năsuc în momentele când văd ori calcă-n rahați. Care e problema, stimabili? Cu ce-i mai presus un PET, o hârtie, o coajă de banană? De ce marginalizăm rahații? Ce-i cu toleranța asta prefăcută, „nu-i suportăm, dar îi acceptăm printre noi că nu avem ce să le facem”? Dacă ar exista un ONG căcăcios, sigur ar blama această discriminare: „Nu-i normal ca tot ce-i rău să fie de căcat!”, ar spune aceștia.
Am uitat originea poporului, nu ne mai putem uita-n urmă la românism? Se răsuceşte Petre Țuțea-n mormânt de supărare c-am dat balega de pe uliță pe bulevardul plin de chiștoace.
Ce-ți doresc eu ție, dulce României? Trotuare maro, munți de noroc. Să urle toți orășenii din 5 în 5 minute „AZI CÂȘTIG LA LOTO!”. Asta vreau. Să se patineze pe trotuar, dacă tot n-avem arene, să se escaladeze munții fără moț și să se coboare pe ei cum n-am văzut niciodată pe Valea Prahovei.
Îmi e mai mare rușinea când mă vizitează Buni și-mi bate obrazul. Că pe vremea ei nu se-ncurcau cu nimicuri canine și mare mândrie mai zburda prin aer. „D-aia-s toate pline de chimicale, mamă. Că nu mai băgați rahați în ele, ci toate nimicurile!”
Așa că vă rog pe toți cei care țineți la tradiții și la cărămida societății. Hrăniți-vă, pe voi și câinii care vă ling dimineața pe bot, cu laxative. Doar așa putem…
