Când eram mică, ai mei îmi repetau obsesiv, ca oricărui copil crescut cu cheia de gât, să nu deschid uşa nimănui. Într-o după-amiază, o vecină a trecut pe la fiecare apartament, avertizând pe toată lumea că un hoţ umbla prin bloc încercând uşile cu speranţa că avea să găsească vreuna deschisă. Nu-mi amintesc să mă mai fi încercat aşa o groază de atunci şi până-n ziua de azi. M-am aşezat în faţa uşii, hotărâtă să-mi apăr casa de orice bandit. Ai mei m-au găsit adormită, strângând lângă inima mea mică, zbătându-se de frică, doua polonice mari de supă, cu care aveam de gând să opresc inamicul.
Întâmplarea asta a declanşat în mine o paranoia aproape maladivă şi o vigilenţă acută care multora azi le par caraghioase rău. De pildă, dau o atenţie exagerată tuturor ştirilor cu hoţi şi cu escroci. Le reţin feţele, iau aminte la metodele pe care le folosesc, nu vreau să mă prindă nepregătită.
Într-una din serile trecute, întorcându-mă acasă anesteziată după o zi de fiere, aşa cum ni se întâmplă multora dintre noi, văd venind din partea opusă a aleii o tânără prelungă, uscată, cu trăsături parcă tăiate în piatră. Mergea leneşă, trăgând din ţigara pe care o ţinea între două degete arcuite a falsă eleganţă.
Aproape trecusem de ea, când mă ajunge din urmă într-o fracţiune de secundă şi mă întreabă dacă vorbesc engleză, cu un glas piţigăiat a plâns, dar cu ochii răi, uscaţi, care-mi atrag imediat atenţia şi-o dau de gol. Îi văzusem poza prin vară la televizor, într-o ştire despre o escroacă. Îmi îndrugă o poveste despre cum a fost jefuită şi lăsată fără un sfanţ într-o călătorie neinspirată într-o ţară periculoasă şi neprietenoasă ca a noastră, atât de diferită de Cehia ei natală. Poliţia n-o ajută, oamenii nu vor s-o asculte, şi ea n-are nevoie decât de bani pentru 20 de litri de motorină, deşi nu ştie nici ea până unde ar putea ajunge cu o cantitate aşa de mică. Îi recunosc cizmele luate de la tarabele din Obor. O privesc drept în ochi cu subînţeles ca să-i arăt că ştiu şi îi spun, cu un glas urâcios pe care nici nu ştiam că-l am, că doar poliţia o poate ajuta. Şi plec. Uitându-mă în urma mea, o văd şi pe ea reluându-şi mersul târşâit şi trăgând cu sictir din aceeaşi ţigară.
Acasă nu-mi încăpeam în piele de mândrie că nu mă lăsasem fraierită. În seara următoare, am văzut o ştire măruntă la o televiziune obscură, despre o tânără turistă jefuită şi lăsată pradă disperării de un popor nesimţitor la dramele altuia. Feţele au început să mi se suprapună în minte, un lac de transpiraţie rece mi-a brăzdat spatele şi am intrat în panică. Dacă făcusem o greşeală? Dacă nu era prima? Instinctul meu de detectiv mă înşelase? Sau mintea îmi juca feste întunecate?
Mi-a pierit siguranţa aia care mă făcea să trec nepăsătoare pe lângă cerşetorii „falşi”, adică ăia care nu au cu adevărat nevoie de ajutor, şi care îi făcea pe ei să stea la distanţă de mine, ca şi când prin asta ar fi respectat intuiţia mea infailibilă. Acum o să mă macine din nou întrebările, o să şovăi şi-o să bag mâna în buzunar ca să plătesc preţul inocenţei. Asta ca să n-o numesc direct prostie!
