Demonizat mai ceva ca babele care-n Evul Mediu erau arse pe rug doar pentru că aveau aluniţă pe nas, Gigi Becali rămâne unul dintre cele mai controversate personaje de la noi. A devenit, prin diverse tertipuri specifice îmbogăţiţilor de după Revoluţie, stăpân al unei imense averi.
A ştiut cui să dea, când să dea şi cât să dea celor care, în acel neguros început de tranziţie, fuseseră unşi vremelnici stăpâni peste bucate şi care astăzi îi sunt colegi de zarcă. A strâns bani grei, dar nu cu ţârâita, ci cu toptanul, din tunuri pe care doar nişte militari sadea, precum dl Cioflină şi alţi granguri din MApN le-ar fi putut executa ca la cartea de balistică.
A ajuns patronul celei mai iubite echipe de fotbal a ţării şi a distrus-o cu nonşalanţă, strivind conştiinţele antrenorilor şi jucătorilor mai ceva decât le striveau adversarii tibiile pe teren. A intrat în politică, vrând să facă „o ţară ca soarele sfânt de pe cer”, dar s-a făcut mai întâi el de râs, ca să-i târască apoi în penibil şi pe liberalii de duminică ai lui Crin.
S-a dat în stambă ori de câte ori a putut, a urlat, a gesticulat, s-a suit pe stâlp, pe masă, pe Maybach, pe creierii noştri, ai tuturor, şi a refuzat să mai coboare până ce nu l-am acceptat, aşa cum era, ca o maimuţă în Armani.
Dar, pe lângă hoţiile, mârlăniile şi aroganţele sale, Gigi Becali a mai făcut ceva: a dat bani amărâţilor, le-a plătit curentul, datoriile la gaze, bancă şi barbut, a construit biserici şi case, şi-a impus imaginea unui om familist, cu dragoste de părinţi, soţie şi copii, cu frica lui Dumnezeu, calităţi rarisime în actualul peisaj. Aceste calităţi au făcut din el, pentru milioane de oameni, un Mesia.
Când statul s-a dovedit impotent sau nepăsător faţă de suferinţa lor, când nimeni nu i-a ajutat, oamenii ăştia au ştiut că mai au o speranţă: pe Gigi Becali, la care mergeau în pelerinaj ca la Maglavit. Şi atunci, presupunând că există un Iad şi un Rai, vă pun şi eu o întrebare: după trecerea lui vremelnică prin planul terestru, unde credeţi că va merge „nea Jiji”?
Va merge în Iad, pentru că a furat, a fost arogant, a luat numele Domnului în deşert şi a despărţit-o pe Cruduţa de Nilă? Sau va merge în Rai, pentru că, aşa cum scrie la Evanghelie, şi-a făcut prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte?
Deocamdată însă, Gigi nu merge nicăieri, nici în Iad, nici în Rai. Deocamdată stă. La puşcărie, acolo unde n-are cazan, nici verdeaţă, în schimb are televizor. Dar întemniţarea lui nu va face altceva decât să-l transforme într-un martir, într-un haiduc prins de poteră, care a luat de la statul bogat şi a dat la omul sărac – sau, cel puţin, aşa cred amărăştenii cu casa, curent şi maşina plătite de Becali.
Într-o ţară ca România, Becali are acum toate şansele să devină un erou popular, o victimă a sistemului ticăloşit. Cum de se poate, îşi vor spune milioane de români, ca un om care a făcut atâta bine, chiar şi din bani rău agonisiţi, să ajungă la puşcărie, în vreme ce mafioţi care au jecmănit ţara şi n-au dat un sfanţ nimănui, nu mai zic de criminali care au ucis oameni, sunt liberi ca pasărea cerului şi nu păţesc nimic?
Nu-i clar, zic oamenii simpli, că Becali a ajuns la ocnă doar pentru că a deranjat mărimile, pentru că a ţinut partea săracilor şi nu s-a dat întru totul cu tagma jefuitorilor? Totuşi, dragi cititori, în loc să vă lamentaţi că avem un neam de idioţi, de victime care-şi plâng călăii, mai curând spuneţi „Ce noroc pe noi că Becali n-are decât doi neuroni în dotare, că, dacă avea mai mulţi, ajungea mai departe decât Codreanu”, şi mai bine mulţumiţi proniei cereşti pentru asta. Sau nu?
Exclusiv online
