Am citit un care mi-a provocat o reacție tembelă față de poziția autorului său. Cum la AC suntem o familie modernă, în care rufele se spală în public, m-am gândit să duc și eu budigăii pătați ai lui Mihai la Nufărul, pe cheltuiala mea.
Iată, pe scurt, povestea: Romeo Fantastik convoacă manelărimea din București și Ilfov în Palatul Știrbei, la ceea ce Mihai numește, excesiv de amabil, „concert”. Pentru cine nu știe (maneliștii, în primul rând), în Palatul Știrbei, până prin 1940, se țineau baluri exclusiviste, la care participa doar protipendada vremii. O sută de ani mai târziu, în urma unei evoluții evident fantastice, în palat ajunge Romeo- pentru o seară în care fermentul va fi drojdia societății.
O parte din internet a explodat: nu se poate, e prea de tot, ne cocalarizăm. Mihai, care n-are fitil în dotare, nu explodează: pentru el, aterizarea cârdului de maneliști într-un palat de pe Calea Victoriei este tolerabilă. Și rețeta serenității, în opinia lui, e simplă: ”În loc să te plângi ore-n șir pe Facebook de degradarea culturală a unui spațiu istoric și alte „bla-bla-uri” fără conținut, n-ar fi mai simplu să-l lași pe Romeo să-și facă șoul liniștit, iar tu să te duci să te îmbeți în Control pe minimale. În fond e doar un concert de manele. ”
Rețeta lui Mihai de îndurare a realității e la fel de inteligentă ca strategia câinelui vecinului meu. Uneori, de foame și singurătate, jigodia costelivă se pune pe urlat. Probabil că și eu, legat în lanț, cu humus drept hrană, aș ține-o într-o văicăreală continuă. Suntem animale, deci îl înțeleg. Ba chiar mi-e milă de el. Însă mă îndrăgesc mai mult pe mine decât țin la el, așa că mă duc în colțul casei și mă uit crâncen în pupilele lui. Dihania intuiește imediat că nu-i aprob stilul de viață și, ca reacție, se face că plouă: se uită în altă parte, își linge anusul sau intră în cușcă, simulând detașarea. Dacă ar putea, ar fredona „Cântând în ploaie”, probabil. Sau, dacă ar avea mâini, ca Mihai, s-ar pune pe băut, cel puțin până plec eu din zonă. Iar asta nu-i în regulă pentru el, căci eu plec când vreau eu, nu când îmi sugerează starea lui de falsă pace câinească.
De-aia vin și zic: când un biped aflat pe inventar la Colecția de Exotici din Băneasa vine și se cacă în unul dintre cele mai frumoase Palate din București, cea mai nepotrivită reacție pe care o poți avea este să muți cortul și să te îmbeți într-un alt club.
Îmi pot imagina câteva duzine de astfel de întâmplări, care l-ar putea duce pe Mihai în pragul alcoolismului, dacă strategia lui de auto-apărare e paharul. Închipuiți-vi-l pe Romeo Fantastik pe scena Naționalului, jucând Hamlet pentru maneliști: „a fi sau a nu fi Boss de Boss adevărat, aceasta-i întrebarea”. Sau pe Fantastik la Ateneu, „interpretând” Dansul Pinguinului alături de Filarmonică (nu am nicio îndoială că are suficienți bani cât să tocmească oricând orchestra).
Cât despre argumentul ulterior al lui Mihai, conform căruia Salam e mainstream iar muzica bună e underground, am impresia că Mihai are probleme cu iarba verde de acasă. Afișările de pe youtube nu sunt totul. Dacă pasc mâine toate frunzele cânepei pe care o am în jardinieră și ulterior mă filmez băgându-mi în cur telecomanda televizorului, apoi schimbând canalele strângând din buci, cred că fac mult mai multe afișări, într-o singură zi, decât ar putea aduna toate conferințele Cercului de Etică al Filosofiei într-un secol. De unde ar reieși, nu-i așa, că eu sunt mainstream- adică, în traducere aproximativă, „om socotit normal, întrucât este acceptat de societate”. Ca și ăia care-și scuipă mucii pe stradă, mult mai numeroși decât ăia care folosesc batista.
De dragul lui Mihai, prietenul meu, nu mai zic nimic. Pentru sufletul melomanilor, însă, pun un link http://www.youtube.com/watch?v=rK6PthyYai0 și câteva versuri:„Hai fetițo, vino-ncoa, Cheam-o și pe sora ta, Știu că vrei să te ating/ Și să ți-o-mping”.
Aș putea continua citarea din Fantastik, dacă încercarea asta nu m-ar împinge în pragul crizei de nervi. Fiindcă-mi închipui tot ceea ce a mai rămas bun din București călcat în picioare de aceste specimene, și nu mi-ar ajunge tot raftul de băuturi din supermarket ca să mă facă să uit asta.
