Veți fi surprinși să aflați că premiul pentru cel mai bun film de la ceremonia de decernare a Oscarurilor de anul ăsta i-a fost acordat unui film… chiar bun. Nu râdeți, că nu se întâmplă tot timpul așa („Argo” și „Slumdog Millionaire”, mă uit în direcția voastră!).
„12 Years a Slave” spune povestea tragică a unui gigel de culoare, pe numele său Solomon Northup, care trăia în New York pe la mijlocul anilor 1800 și care are marele ghinion să fie capturat și vândut în sclavie în sudul crud al Statelor Unite. Acolo, o arde printre linșaje, biciuri și mai toate ororile pe care le-au pățit negrii pe mâna proprietarilor de sclavi americani timp de 12 ani, până când reușește să scape cu ajutorul lui Brad Pitt. Vă asigur că nu avem de-a face cu o comedie. Nu o să râdeți sau să vă simțiți bine nici măcar când Northup este eliberat și, dacă sunteți mai sensibili din fire, probabil că o să faceți o grimasă de fiecare dată când auziți cuvântul „bici” chiar și la săptămâni după vizionare.
Filmul lui Steve McQueen balansează inteligent între un realism rece, dur și stilul clasic de „Hollywood-epic”, ajutat și de coloana sonoră bogată a lui Hans Zimmer. Totuși, în ciuda pedigree-ului respectabil al regizorului britanic, e clar că „12 Years a Slave” nu ar fi un film la fel de bun, dacă nu ar avea actori mari în fiecare dintre rolurile importante. Chiwetel Eijofor (nu vă chinuiți, are un nume de-a dreptul impronuțabil – sunt curios cum este poreclit de prietenii săi), actorul care-l întruchipează pe Solomon Northup, face un rol fantastic și reușește să redea perfect drama prin care trece un om liber, cu o viața bună, aruncat brusc într-o lume plină de umilință și violență. Mai merită menționați Michael Fassbender, în rolul unui proprietar de plantație crud și cam psihopat și Lupita Nyong’o (Oscarul pe deplin meritat pentru cea mai bună actriță în rol secundar), o sclavă a cărei viață pe plantația lui Fassbender face ca existența unei prostituate de pe centura Bucureștiului să pară parfum.
La finalul zilei, însă, cred că prefer abordarea lui Tarantino din „Django Unchained”, care folosește puterea cinematografiei ca să se întoarcă în trecut și să le-o tragă celor realmente de blamat pentru sclavie, spre bucuria audienței din ziua de azi. Prea des, mai ales în timpul scenelor de tortură, am avut senzația că „12 Years a Slave” ar vrea să țipe la mine: „Uită-te, albule, la ce-au făcut strămoșii tăi cei răi și violenți! Uită-te și simte-te vinovat pentru acțiunile unor oameni care au trăit acum mai bine de o sută de ani și care n-au nicio legătură cu tine!”. Nu m-a excitat niciodată ideea de sclavie (poate mai puțin în cazul lui Ion Iliescu, dar cred că e de înțeles) și nu văd de ce aș fi arătat cu degetul de către regizorul britanic. Oricum, „12 Years a Slave” e totuși un film realizat extrem de profesionist, care-și merită Oscarul și care ar merita văzut, măcar de dragul discuției.
