Șantierele de construcție au ajuns în sfârșit la cuib. S-au târât ca viermii o bună bucată de timp în cloaca lor, dar tunelele lor au aterizat, cu un noroc porcesc, chiar în inima Bucureștiului. Au defecat cu milioane de euro de la firme fantomă chiar în buzunarul portarului de serviciu de la ușa aurită a capitalei, nimeni altul decât Sorin Oprescu.
Mare i-a fost mirarea lui Oprescu când s-a trezit cu atâtea proiecte nefezabile în propria-i jachetă. Chirurgul-șef și-a asumat cu o nerozie de clasa a patra contractele clienților săi și acum trebuie să opereze; fără mâini, fără picioare și legat la ochi, Oprescu promite multe și face puține, chiar și cu bisturiul în mână. Și asta se vede. S-a văzut și pe cicatricea de pod care taie fața Bucureștiului, și pe clădirile de sticlă amplasate strategic ca și în Monopoly prin colțurile capitalei și în multe alte operații nereușite. A tăiat din carne și os cu bunăvoința unui copil de doi ani. Chiar dacă vroia să facă un lucru bun, pacienții săi se trezeau de multe ori cu sechele: fără mâinile cu care extrăgeau cent după cent din băncile din Elveția, fără picioarele pe care și le luau la mișcare când venea brigada DNA etc. Iar în urma lor rămâneau, în vântul rece al aparatelor de aer condiționat ale Primăriei Generale, doar desenele pe jumătate terminate ale unor mini-baze extraterestre. Au existat, există și vor exista doar pe hârtia pătată de sângele lui Oprescu, cu care acoperă, într-o disperare tâmpită, găurile din targa capitalei.
Zvonurile despre această transformare a metropolei bucureștene într-o citadelă din sticlă, poduri și cleștar s-au întețit. Umblă în piață, pe lângă blocuri și pe buzele pensionarilor din Cișmigiu. Toată lumea vrea un oraș modernizat, dar nimeni nu mișcă un deget. Iar medicul de serviciu merge înainte și înapoi pe șinele podurilor din imaginația sa. Că dacă-s poduri, poduri să fie!
