– Bine că veniși, unchiule Iani! Totdauna când mă încrezui în tălică descurcai io toate grozăveniile. Poftește, ia loc!
– Ce-i, Mihalis, problemuri la domnie, mă? Meșterim noi și asta, cum nu…Cât coastă?
– Apăi numa de coasturi cu prisosință nu mai am io pohtă, unchiule! De unde înturnez 1.500.000 de galbeni îndatoritorilor levantini? Tălică mă pusei să cumper domnia, da' nu veniră d-acia atâția bani cum crezurăm noi! Băgai la biruri de nu mai văzui dâră de fum pe coșurile bordeiurilor, n-am de unde să mai iau!
– Nepoate, știi că avui trecere mare la Stambul. Însă până nu dăm îndărăt banii nu mai pupăm alți galbeni. Finanțiștii-s pe pământul ista cel mai al dracu' soi, toți voiesc paralele înapoi!
– Și-atuncea pe unde scoț io cămeșa morții? Acușica vin trimeși ai sultanului să mă șteargă cu tot cu îndatoreală! Șalvarosul de pe tron luă banii noștri, da' aplecă urechea și la clevetelile cămătarilor. Zi ce facem, că mi se pleoști cușma-n cap!
– Dragul meu, valahului îi plăcu din vechime să ceară pe datorniceală. Atunci când ia se pupă cu binefăcătorul de parcă i-ar fi neam de sânge. Da' când fu vorba să deie la loc, neamul ăla se făcu satanic și răstignitor al Domnului! Păi noi nu devenirăm tot buni valahi?
– Zici să nu înapoiem nimica den ce luarăm? Nu ne ia pe noi necuratu'? Vin turbanele căcălău peste țară!
– Bunînțeles că nu mai dăm înapoi, n-avem putirință, dară îndatoreala trebe stinsă. Îți spui io cum facem: îi aprindem pe împrumutători!
– Cum, cu jupânițe tinerele? Auzii că le plac folcloristele noastre, însă zgârciobii ăia nu dau banii pe muieri nici dacă-i spurci cu jumeri de porc!
– Nu, nepoțele, îi aprindem de-adevăratelea! Îi grămădim pe toți acia, mințești că le întorni bănetul, ș-apoi le dăm ce binemerită cămătarii ca ei: foc!
– Unchiule, ești genial, ține-o tot așa! Habar n-avui c-ai măiestre priceperi finanțiste! Chiar îi spusei mai ieri și colegului Zgonea: nu există-n lumea asta un unchi ca al meu!
– Mihăiță, fac totul pentru tine. Voiesc să te văz Domn peste tustrei țările valahe, asta-i pohta ce pohtesc! După ce curmi îndatoreala, ne băgăm în Alianța Antiotomană. Am oameni și acoloșa, biruim cu niscaiva punge dăștept strecurate. Ceia-s mai scuturați, luăm de la unii și dăm altora, refinanțarea îndatorelii îi zice pe limba lor. Treci pe treabă și ai strașnică băgare de seamă la iscoade. Trădarea e a doua mare drăgăleală a valahilor, dupe butelcuță! Nu trebe să răsufleze nimic, altfel ne ardem noi în locul lor!
– Nicio grije, am nește oșteni de încrezăciune, le tăiai limbile și nu cunosc a scrie decât nemțește. E oastea mea de taină, le zisei "Mutălăii den Cibinium". Sunt mercenari ai locului, toți teutoni de felul lor.
– Noi, grecii, ne descurcarăm mereu de minune în Valahia, nepoate. Cărăm obicinuința mai departe, ar fi păcat de Domnul să nu ne-mbogățim, ca fraierii, pe spinarea prostovanilor pământeni! Râde toată Elada de noi! Ce zice Velescu, îți vinde alea unșpe sate?
– Ține la prețăluială, hulpavul, uită că stă de voroavă cu Domnul Țării!
– Mă-ndatorez tot io și cu asta, las' c-o să ia el doar ortul din târguială! La hoitul lui, îngraș lesne vro zece pogoane!
– Minunat, unchiule, ai agerime să rămâie nevastă-sa nevătămată, că-i olteancă la așternut rău turbată! Mă vătămă de doauă ori de mi se-nmuie spada-n teacă!
– Pișicherule, nu-ți dezmințești vâna grecească! O să rămâi în istorie, mă, ăl mai tare finanțist: stinsul îndatorelilor prin aprinsul îndatoritorilor! Numa-n Elada noastră o să mai fie la fel, da' peste mai mult de 400 de ani! La răzbel, nepoate, foc și sabie otomanilor lacomi!
