Intrată în politică pe ușa din dos a Primăriei Capitalei, Elena Udrea s-a ridicat repede, și la propriu, și la figurat, ajungând, pe rând, să pătrundă en fanfare, pe poarta Cotrocenilor, a Ministerului Turismului și a istoriei orale a României post-revoluționare, ca o veritabilă legendă în carne, oase și ruj. În tot acest timp, metamorfoza ei a fost la fel de rapidă, dar nu la fel de fericită: mai deunăzi, Elena Udrea se comporta ca găina pe grămada de bălegar, aruncând, cu nonșalanță, râme tuturor gurnaliștilor nevertebrați care acceptau să o ridice în slăvi. Astăzi, ea se poartă de parcă ar fi apucat-o boala caprei nebune și dă cu coarnele și copitele unde și în cine nimerește.
De ce acest comportament violent și imprevizibil, care-o face să lovească acum fără milă sub centura marilor bărbați de stat ascunși pe sub mese? Pentru că Udrea simte apropierea funiei de par și e disperată. Ea știe foarte bine ce măgării a făcut Cocoș, deși până mai ieri se jura să-i cadă ei unghiile french că n-avea habar, fiindcă se culca devreme, odată cu găinile, iar ilustrul soț căra acasă geanta cu parai târziu, după miezul nopții. Îngrozită de gândul că ar putea deveni curând favorita viețașelor de la Târgșor, fosta favorită prezidențială trage din toate pozițiile, că doar la capitolul ăsta se pricepe: dă și în Ghiță, dă și în Ponta, dă și în Blaga, dă chiar și în Traian Băsescu, omul fără de care n-ar fi fost posibilă ascensiunea ei, de la o stagiară mediocră de provincie, școlită la o facultate particulară, unde se mergea pe principiul ”dai banu’, treci anu’”, la cea mai puternică femeie din România.
Elena Udrea este o veritabilă doamnă de Pompadour (unii ar zice chiar de ”Pompatdur”) a României. După ce le-a gătit cozonaci amărăștenilor care-i cereau doar pâine, în vreme ce Cocoșelul ei preaascultător încasa șpăgi de zeci de milioane de euro din banii țării, acum Doamna Udrea zice, în zeflemea: ”După noi, Potopul”.
Dar de mirare nu e comportamentul ei laș. De la o femeie ca Udrea nu te poți aștepta decât la trădări, bilețele roz și zâmbete false. De mirare e tăcerea lui Băsescu. Unde e comandantul care înfrunta furtuni în mijlocul oceanului? Unde e președintele care se bătea cu cei 322 de hoți și cu mogulii din spatele lor? Unde e omul în care milioane de români au crezut? În loc să iasă la rampă și ori să recunoască, franc, că a girat voit jaful comis de trepădușii udrei, ori să se delimiteze clar de ei, Băsescu a preferat să facă pe niznaiul, declarându-se în silenzio stampa. Păcat, fiindcă poate, dacă vorbea, mai avea o șansă să-l credem.
Așa, toți vor spune că Băsescu tace fiindcă e clar că se simte vinovat. Păcat că zece ani de mandat care au redat românilor încrederea în justiție se încheie astfel, cu o femeie care sabordează vasul comandantului, în vreme ce acesta se joacă pe punte, cu nepoțeii. Finalul poveștii e la fel de trist ca-n Titanic: ”Biruința” băsistă o să eșueze pe cheiurile Jilavei, ca dovadă că, uneori, nu doar un aibserg înghețat poate distruge ditamai vaporul, ci și o femeie fierbinte.
