Şe să vez, că tot românu dă vreo vreme, oamini buni,
Să omoare să să ducă la culesu dă căpşuni.
Uica Nelu, hop şî el!… Nu-ş găsa pân casă locu:
– Babo, plec în lumea mare să-m înşerc şî io nărocu!
– Ba pă dracu să ce ieie, să ce sucă-ntr-un furşeri!
Şe să faşi tu la căpşuni numa tu întră muieri?!
Dară şe să poţ să-i faşi, şe să poţ să-i măi crişeşci?
Că nărodu nu-i ca omu’ ş-o plecat la Bucureşci!
Ş-acolo cum o făcut, şe-o-nvârcit el, Doamne feri,
Iece că luară viză el ş-o sută dă muieri.
P-ormă l-or împuns o ţâră cu vacţânuri pântru boli
Şî l-or loat dă supervaizăr la căpşuni, la şpanioli.
Toace bune şî frumoasă, num-aşa, după vreo lună
Şine cregeţ că d-acasă mi să pune şî mi-l sună?
Şine-amaru să îl sune, şine boala ră să fie?
Baş nevasta lui, săraca, bieta babă Părăschie:
– Şe măi faşi tu, mă bărbace? Vez pă babă că-l întrabă,
Cum ce măi dăscurşi cu limba? Fi’ncă nu şciai o boabă!
– Şe să fac?! răspunsă uica, babo, ai cuvântu meu:
Io cu limba mă dăscurc… Cu vorbitu mi-i măi greu!!!
