Solipsism is sometimes expressed as the view that "I am the only mind which exists", or "My mental states are the only mental states," or "the quality of being self-centred or selfish".
Dacă, în acest moment, românii ar putea vota la modul adevărat oriunde trăiesc ei, am ferma şi aproape premonitoria convingere că ar exista o covârşitoare revelaţie – aceea că niciun partid actual din România nu ar trece de pragul electoral.
Dând deoparte orice sondaj făcut în funcţie de coloratura politică şi interesele celor care îl comandă, am putea constata fără niciun fel de uimire că noi, românii, cei care am avut de curând o uriaşă claritate mentală faţă de ceea ce reprezintă toată povestea din ultimii 26 de ani în legătură cu politica, am ajuns în situaţia în care nu mai avem niciun fel de opţiune în acest sens. Nu sincer, nu real şi nu crezând în vreun fel în ea.
Se poate spune orice despre mişcarea stradală din noiembrie anul trecut, însă un singur lucru nu se poate nega: Dirijată sau nu, gândită de alţii şi pusă în scenă cu noi sau nu, ea a avut o puternică şi extraordinar de mare tuşă care a rămas şi va rămâne de acum încolo în conştiinţa publică – aceea a schimbării întregii clase politice a ultimului sfert de veac.
Şi dacă clasa politică a gândit această dureroasă metamorfoză ce a avut loc, este uimitor şi oarecum ilar. Pentru că, da, este cu adevărat nevoie de oameni, de mase pentru a face o schimbare politică majoră cum se întâmplă să fie acum şi cum s-a întâmplat să fie în 89, o schimbare care ţine de o întreagă paradigmă naţională şi de generaţii în şir care au trăit şi gândit social şi mai ales politic într-un anumit fel. Însă, ceea ce este uluitor la această clasă politică de acum este că se foloseşte de uriaşa forţă a maselor ca să facă schimbarea, crezând c-o poate controla. Unde apare eroarea? În faptul că orice calcul ai face din perspectiva ta ca entitate care stă la butoanele acestui control şi oricât de bine ai încastra această forţă în interesele şi calculele tale, ea riscă să te răstoarne în final pentru că tu nu crezi în această forţă, tu doar o manipulezi. Este ca şi în cazul energiei atomice. Dacă nu crezi în energia atomică, nu o venerezi şi nu îi înţelegi foarte bine resorturile intime, nu doar cele fizice ştiute din formule, ea se transformă dintr-o energie pozitivă şi inovatoare într-o armă îndreptată împotriva ta.
Astfel, noi suntem în situaţia în care, dacă mâine ne-am prezenta la vot, nu am avea pe nimeni de votat, deoarece, spre deosebire de modelul-blestem de decenii, nu mai putem alege nici măcar răul cel mai mic.
Pe de altă parte, şi de aici începe partea distractivă şi extraordinar de interesantă, dar în acelaşi timp şi extraordinar de tristă şi periculoasă, partidele comit greşeli în cascadă, ostentative, inventând o nouă aberaţie dintre multele aberaţii care ţin de întreaga clasă politică română – boicotul.
Cum ar veni, noi, partidele, nu mai vrem să ne expunem unui vot negativ pe care clar îl ştim a fi în realitate şi, ca atare, ne-am gândit să boicotăm alegerile. Cel puţin, pe cele locale.
De ce vrem noi să facem acest lucru care nu numai că este stupid, dar şi foarte caraghios şi extrem de subţire în intenţia lui?
Nu pentru că suntem extrem de lucizi, am atins un prag de înţelepciune şi maturitate fantastice şi ne-am dat seama brusc că nimeni nu ne-ar mai alege în formulele de acum, oricâte momeli am întinde. Ci pentru că noi înşine am ajuns la concluzia că suntem într-o situaţie care a trecut demult de domeniul dezastrului, că am pierdut orice coeziune interioară, că orice alianţe şi orice permutări am mai face de acum încolo sunt absolut ineficiente în faţa armei numite electorat şi tot ce ne rămâne de făcut sunt aceşti paşi de circ.
Şi, atunci, am inventat, pe temeiul altei stupidităţi evidente şi al unui anacronism total, anume modificarea legii electorale cu 2 luni înainte de campania electorală, o teslă cu care ne lovim sistematic în anumite puncte extrem de sensibile ale fiinţei noastre. Năstruşnicie apărută din capul lui Zeus politic românesc, nimeni altul decât Liviu Dragnea, urmat fireşte obedient şi îndeaproape, nu aş putea zice de zei, ci de curtea domniei sale.
Dar ce se află, totuşi, în spatele acestui triplu salt mortal? Are vreo logică asta în mintea altcuiva decât a lor?
Păi, să vedem.
Prima chestie care îmi vine mie în minte, nefiind, evident, în mintea domnului Dragnea, ar fi că acest număr de circ numit boicot ţine de o simplă scamatorie, ieftină de altfel, cu care PSD-ul ne-a obişnuit încă de pe vremea lui Victor Ponta. Un număr care ascunde extrem de prost intenţia de a şicana nu clasa politică aşa-zis opozantă, ci întreg corpul electoral.
Pentru că oamenii ar trebui să vadă în domnul Dragnea un soi de magician al politicii care schimbă acum dintr-o lovitură toată nenorocirea numită clasă politică, implementând un tip de mutaţie politică particulară, inventată tot de domnul Dragnea, inexistentă în larga cunoaştere a celor care trăiesc în această ţară – o democraţie şchioapă şi chioară, ba şi tembelă aş spune.
Şi ca o măsură a celor de mai sus, vineri, Liviu Dragnea declara că atât PSD-ul, cât şi aliaţii săi – mai nou! – de la nivel local desfid orice modificare a legii electorale şi, ca atare, aplică formula boicotului. După nici o zi, Gabriel Oprea anunţa că îşi menţine gândurile faţă de modificarea legii, dar că nu va aplica… boicotul.
Mai multă ,,logică” şi ,,coerenţă” în termeni nici că sunt posibile.
Pe de altă parte, un aspect mai profund decât această circăreală care ar putea să aibă efecte doar de show priveşte un element cu trimiteri şi implicaţii extrem de grave. Acela în care toată această perdea de fum este creată tocmai pentru a ne intra bine în ochi şi a nu ne lăsa să vedem corect cine vor fi cei care vor participa până la capăt la alegerile locale şi sub ce formule, chiar dacă oficial… nu vor participa.
Aşa că e mare zăpăceală? Aţi înţeles ceva până acum? Cu siguranţă nu prea, că ăsta e şi scopul. Să încerc în continuare să explic durerea pe care vor să ne-o lege de cap…..
De când a ajuns la şefia PSD-ului, Liviu Dragnea s-a bazat pe politica de descentralizare a partidului. Cum ar veni, a aplicat regionalizarea pe care o voia la nivelul ţării propriului partid, acest principiu folosindu-i până acum de minune pentru a justifica orice hotărâre ce pare a nu avea prea mult sens. Astfel, urmărind acest principiu aplicat şi în politica de alianţe a partidului, gen nu ne aliem, dar la o adică, în premieră (sic!) facem alianţe la nivel local, am putea descoperi că PSD-ul, cel de la nivel naţional, nu participă la alegeri (atenţie!), dar PSD-ul local participă pe liste comune prin alianţe locale cu UNPR de exemplu (şi mai mare atenţie!!!), care, oficial, merge singur în alegeri, dar face alianţe locale (o şi mai mare atenţie!!!!!). Cam în această notă ar putea fi luate în calcul toate declaraţiile care se bat cap în cap.
Şi ca să ne mai sucim puţin după cât de sucite sunt situaţia şi mintea care o creează, o altă variantă, în opinia mea, vizează faptul că hotărârea transmisă prin Liviu Dragnea (deoarece nici măcar Liviu Dragnea nu e de capul lui) nu înseamnă nimic altceva decât continuarea planului de reformare a Partidului Social Democrat. O reformare al cărei scop final este dispariţia actualului PSD. Şi reconvertirea sa în alte formaţiuni agreate nu numai la nivel naţional, dar, în special, de către decidenţii europeni şi alţii, reuşindu-se în acest mod să se realizeze una dintre cele mai consistente părţi ale schimbării atât de necesare, de data aceasta în mod real, a clasei politice româneşti. La pachet cu dispariţia PSD-ului de acum intrând, firesc şi evident!, şi dispariţia pleiadei de cvasipartide de genul UNPR , ALDE etc. etc.
La acest plan, se alătură, bineînţeles, mult prea zgomotosul PNL, atât cât mai este el, MP-ul, atât cât poate fi şi va fi de acum încolo el, dar mai ales apoliticul Guvern Cioloş şi chiar mai apoliticul Preşedinte Iohannis.
Cu toţii, subiect şi obiect al marii reformări politice din România ce trebuie, de această dată, dusă la îndeplinire punctual şi fără nicio abatere de la cerinţe.
Astfel, dansul absurd al declaraţiilor, poziţionările şi răzgândirile aparent fără noimă ale tuturor actorilor implicaţi capătă alte valenţe, alte conotaţii şi altă înţelegere şi pot fi uşor dezbrăcate de hainele uzualei manipulări a opiniei publice ce are nevoie să mai creadă încă în existenţa taberelor şi complexităţii politice româneşti.
Totul pornind de la modificarea legii electorale, devenită simultan şi cui al lui pepelea şi ţap ispăşitor şi a cărei importanţă, de altfel incontestabilă, păleşte în faţa unui obiectiv atât de măreţ precum este schimbarea clasei politice.
Până la urmă, oricât ar părea de complicate lucrurile în acest moment premergător alegerilor locale, cred că, pe fond, ele sunt extrem de simple şi menite să distragă atenţia de la un singur lucru care, în opinia mea, contează. Acela că actuala clasă politică nu mai are viabilitate. Şi nu doar pentru că noi nu o mai dorim, ci pentru că, aşa cum mai spuneam, se doreşte ca această schimbare să se producă nu numai la noi, ci peste tot în Europa. O schimbare de la care, bineînţeles, România nu poate face excepţie şi care, chiar dacă se va produce folosindu-se de aceiaşi indivizi, se va întâmpla.
Iar alegerile de acum sunt cu atât mai importante pentru că reprezintă deschiderea balului noii paradigme politice naţionale în ton cu cea europeană.
P.S. Sunt curioasă dacă începerea noii sesiuni parlamentare de luni va reprezenta şi începerea unui boicot parlamentar anunţat de pesedişti, aşa cum ar fi logic. Sau nu?!
