Că niște controlori au bruscat, violentat și au atentat la siguranța unui pasager fără bilet de curând nu mai e știre caldă de o săptămână deja. Că românul nu își știe drepturile, dar le inventează pe loc atunci când are nevoie de ele, nici asta nu mai e știre caldă. Că autoritatea știe să explice ce are voie și ce nu are voie cetățeanul la fel de bine cum ar explica Oreste o cutie de viteze, nu mai e o noutate. Că autoritatea are nervii subțiri și pumnul erect, este din nou de domeniul normalului.
Dar la toate cele de mai sus reacționăm punctual, odată cu fiecare incident anunțat cu surle, trâmbițe și formulări penibile de către presă. Brusc ni se activează toiagul lui Moise și ne împărțim ca marea Roșie în două și umplem ori omul ori legea de vorbe de duh și de stiueumaibine-uri. Mă, dar unde erați când se comitea infracțiunea, omorul și scandalul? Știm, în spatele iPhone-ului cu care filmați ca să faceți trafic pe YouTube. Că așa ne-am obișnuit de la televizor.
Stăm ca legătura de păstârnac în raft pe canapea și ne uităm la orice mizerie ni se dă, dar comentăm că nu ne place. Stăm în RATB și vedem zgârcitul care își ia scatoalce peste ochi de la controlor, dar nu ne-am mișca fundul să ajutăm la rezolvarea problemei. Avem la fel de mult spirit civic precum are un virgin gonoree. Dacă ar putea să vină cineva să și spună în locul nostru ce ne trece prin cap cu privire la o situație ar fi minunat pentru că ne e lene și să avem un punct de vedere câteodată. Suntem ca o cameră de cămin din regie: știm cu toții că trebuie sa spălăm vasele ca să nu mai pută, dar nimeni nu se ridică de la calculator să o facă.
Nici nu e de mirare că în toate filmele românești mâncăm supă câte 20 de minute și restul de 100 le vorbim în șoaptă (chiar nu putem să facem ceva cu sunetul filmelor românești măcar acum în 2016?) pentru că nu suntem în stare de altceva. Nivelul maxim de acțiune pe care îl întreprindem este să semnăm petiții pe net și apoi să îl strigăm pe Cristi pe Facebook. Pentru că suntem mai speriați de autorități și să nu ne șifonăm treningul din Obor decât ne pasă de oamenii din jur. Și o căprioară paralizată în fața farurilor e mai vie decât vom reuși să fim vreodată. Măcar de-am tace din gură.
