Încercam să speculez fenomenul antreprenorului din perspectivă uman-socială. Bazat pe interacțiunea îndelungată cu diverși antreprenori, adăugând scurtele mele tentative. Astfel aș zice că acea pornire esențială a antreprenorului care ajunge să facă ceva concret, are la bază un soi de disperare auto-indusă, iluzorie. Viața austeră din primii ani, izolarea, orele de muncă extreme, stările copleșitoare vin dintr-un paradox cognitiv.
Pe de-o parte încrederea că tu ca om poți reuși ceea ce ți-ai propus pe termen lung și pe de altă parte o stare de anxietate prezentă care îți stârnește instinctul de supraviețuire, de la adrenalină, la tenacitate și chiar vestita ferocitate de business. Nu poți concura cu așa ceva, decât dacă simți la fel și trăiești la fel. Desigur, poți schimba sacrificiul de sine cu sacrificiul altora, devenind un clasic industriaș interbelic, dintr-ăla care chinuia o mulțime de amărâți prin hale sau așa cum astăzi sunt exploatați asiaticii.
Marile business-uri se durează cu sânge, obsesie și disperare. Simpla dorință a împlinirii unui țel exterior, nu-i suficient de motivantă, fiindcă devine evident, nu moare nimeni dacă nu-ți iese, o poți lua oricând de la capăt și cât timp ești bine sănătos totul e în regulă. Identificarea cu rolul, sub orice formă, chit că e rolul de angajat sau de angajator, dă o stare de disperare necesară funcționării. Nu ne referim aici la incompetență, de unde nu-i, n-ai ce scoate.
Într-o zi am conștientizat că motivul principal pentru care mi-am ales meseria a fost acela de a avea o viață echilibrată, nu de a ajunge pe cine știe ce culmi profesional-financiare. Trăgând la maxim de meserie, am ajuns să o urăsc fiindcă mă târâse în dezechilibru și anxietate. Munceam până la epuizare, tresăream când bâzâia telefonul, aveam impresia că pierd timp mâncând, dormind, fumând o țigară fără să stau cu mintea tot la treburi. Eram cuprins de-o isterie și o obsesie a timpului pierdut, și toți cei din jur mă țineau din treabă.
N-am să argumentez alternativa și observațiile ulterioare. Nu vreau nici măcar să scap o idee care ar avea cea mai măruntă șansă de a ridica vreo îndoială, unuia care înțelege pe pielea lui la ce mă refer. N-am impresii de guru în nici un domeniu, cu atât mai puțin în ăsta, dar cred că acest paradox de care vorbeam mai devreme trebuie întreținut cât mai mult.
Albert Camus vorbește despre omul mediteraneean și cum se deosebește el de nordici. Vă recomand să citiți și voi, cu siguranță veți observa legătura cu contextul articolului. Când șoferul din Maroc mi-a spus: "In Morrocco you work you eat, no work no eat" ( în Maroc muncești mănânci, nu muncești nu mănânci") m-am gândit la omul mediteraneean al lui Camus. Oare va supraviețui? Nu cred. Să ne uităm la Grecia. Am divagat pentru un scurt zoom-out, pentru a atrage atenția asupra noastră dincolo de criteriile rigide ale tiparelor.
Antreprenoriatul e o formă de manifestare umană, ca arta sau sportul. Același miez omenesc ne duce către una sau alta. Tiparele se văd la observația focalizată. Diferențele se descoperă prin suprapuneri și contrast.
Astfel, atunci când îți dorești să devi antreprenor, nu cred că e eficient să îți cauți trăsături comune cu modelele tale, oricum le vei găsi, chiar dacă nu există, mintea ne păcălește ca pe îndrăgostiți. E necesară o doză serioasă de sinceritate înainte de a ne alege culoarul de alergare, de la cât de potrivită ne este linia de business sau ideea de start. Sigur că vorbesc la nivel abstract, fiindcă urmăresc logica unor principii observate în practică, nu un studiu de caz detaliat, așa cum de obicei prefer să am în astfel de argumentări.
Motivul pentru care am ales să ridic problema acestui subiect foarte delicat, este aceea că verva post-criză din jurul start-up-ului și antreprenoriatului a generat un curent zdravăn în direcția asta. Există antreprenori în fapt, antreprenori aspiranți, tovarăși care îți cer bani ca să te facă antreprenor și tovarăși care te fac instructor de antreprenori. E o nebunie a literarurii de leadership și antreprenoriat, antreprenorul este noua vedetă, dacă îl combini cu IT ai obținut vedeta acestui deceniu.
Personal sunt un om care ar fi foarte mulțumit dacă ar fi acționar la trei cârciumi sau aș deține un cinematograf sau un teatru. Lanț de covrigării parcă nu-i de mine, e pentru alții mai pregătiți pe alte specializări.
Aș zice însă că aspirația către devenire și identitate prin antreprenoriat e bună pentru omenire, dar dezavantajoasă pentru om. La urma urmei, dilema existențialistă a sensului, frustrarea, compensarea sunt fenomene care au dus la această impresionantă evoluție a omului lui Bergson, omul făuritor de unelte.
Pentru cei mai mulți dintre noi antreprenoriatul rămâne un mister funcțional, adevăratele provocări ale acestuia sunt compromisurile restul ține strict și aproape suficient de apritudinea de succes, pe care Winston Churchill o numea: "capacitatea de a merge din eșec în eșec fără să-ți pierzi entuziasmul". Competența, contrar preconcepției, nu este atât de importantă. Dovadă milionarii de carton și pastramagii cu Bentley, care vor înflori veșnic prin anumite colțuri de lume și ei sunt tot antreprenori.
