Este deja 2016 și eu în continuare când cineva spune ”acum 10 ani” mă gândesc la perioada în care Beverly Hills era cool. La fel de cool ca multe multe alte lucruri, cum ar fi un walkman. Pentru cei dintre voi care cred că Twilight și 50 Shades sunt începuturile cinematografiei, un walkman este dinozaurul iPod-ului. Era greu, nu încăpea în niciun buzunar și, de obicei, dacă erai bogat și avea varianta cu CD, trebuia să cari cu tine și vreo 5-6 CD-uri dacă nu voiai să asculți aceleași 12 melodii la infinit. Dacă aveai unul din ăsta în 1997 erai super cool. Și probabil ascultai Backstreet Boys și Britney Spears, ale căror melodii le descărcai ilegal de pe ODC sau ți le dădea careva pe mIRC, după care îți petreceai juma de seară în Nero să faci CD-ul. Dacă nu erai bogat, aveai casete pe care înregistrai cu un casetofon piese de la radio, care intotdeauna se terminau cu vocea DJ-ului care intra peste bunătate de acorduri de final.
Mai țineți minte cum învățați la geografie? Aveați un dispozitiv pe care sigur nu există un buton de localizare: o hartă. Din aia de hârtie la care arătai cu bățul. Și îmi aduc aminte cum învățam la geografie și copiam chestii pe caietul special punând harta pe geam și foaia albă pe deasupra pentru că, hello, nu aveam telefon să îi fac poză…Și dacă tot vorbeam de poză, habar nu aveți cât de complicat era să faci un nenorocit de selfie. Trebuia să iei aparatul, să speri că ai încadrat bine, să duci filmul la developat și să îl iei de acolo după trei zile. După ce ai dat bani pentru asta, te trezeai acasă cu o poză în care nu ți se vedea decât jumătate de față și aia era blurată. Vai de capul meu, cât de mult dura totul pe atunci!
Aveam 10 ore de internet. Pe lună! După ce au apărut telefoanele mobile și au început să fie interesante, prin clasa a noua, mama a plătit un abonament la o companie care oferea și servicii de internet. Prin servicii de internet a se înțelege că puteam să intru pe net și să vorbesc cu străini dubioși pe mIRC vreo 10 ore pe lună. Dacă petreceam mai mult de 10 ore pe net, factura de la final de lună era motivul pentru care eu nu mai aveam voie în tabără în timpul verii. Inutil să menționez că nu am mers în tabără, nu?
Pentru 100 de poze aveai nevoie de 65 de dischete. După ce terminai câte un document lung de 100 de pagini, făcut cu poze și cu WordArt, cu sau fără ajutorul lui Clippy, aveai un singur mod de a-l trimite mai departe: pe dischete. Și îți trebuia cam o cutie ca să trimiți orice. Oare cum arată un TB în dischete?
Nu că vă simțiți bătrâni? Mai bătrâni ca un sequoia cu Alzheimer. Voi ce lucruri din anii 90 încă mai aveți pe acasă? Ia ștergeți-le de praf și vindeți-le pe okazii. Și mai am o curiozitate… câți dintre voi mai aveți muzică salvată în calculator? Din aia pe care o ascultați cu Winamp când nu aveți net? Cum? Ce e ăla Winamp?
Articol elucubrat împreună cu Digital Citizen România.
