Iar m-au apucat pandaliile. L-am văzut pe Tăriceanu făcând turul emisiunilor tv și explicând că el s-a băgat în față la coadă la permise pentru că înalta sa funcție în stat îi solicită toată atenția, și că n-are timp de chestii de-astea, prozaice. Și toți jurnaliștii care au intrat in dialog cu el l-au menajat, deși existau cel puțin trei abordări firești.
Abordarea egalității în fața legii. Ce, doar Tăriceanu n-are timp? Ce, eu am? Există vreun român care are timp de cozi? Ne învoim de la muncă, domnu’ Tăriceanu, ca să stăm la cozi. Pierdem bani, în ziua aia. Tu, de exemplu, ai fost plătit și în ziua în care ți-ai înnoit permisul.
Abordarea muncii prost făcute. Corectați-mă dacă greșesc, dar eu am votat ca anumiți oameni să conducă țara tocmai ca să nu mai stau la cozi. Să facă dracului ceva, să scăpăm de birocrație. Ori, Tăriceanu e orice, numai antibirocrație nu. Dacă ați uitat, vă spun eu: când a devenit Tăriceanu premier, aparatul bugetar avea 800.000 de angajați. Când și-a terminat omul mandatul, existau 1,7 milioane de bugetari, fiecare plimbând o hârtie. Dacă e coadă la permise e fix din cauza lui Tăriceanu, vă asigur.
Abordarea omenească. Toți ne băgăm în față, la cozi. Dacă știm pe cineva, dacă avem un traseu tactic pe care putem să dăm 20-30 de lei ca să scăpăm de o coadă, o facem fericiți. Știm că suntem nesimțiți când facem asta. Numai Tăriceanu nu știe că e nesimțit. Sau, mă rog, se face că nu știe…
