Încă de la început, n-am să cad în plasa întrebării obsesive: cine a câştigat şi cine a pierdut din dezbaterile paralele ale candidaţilor Klaus Werner Iohannis şi Viorica Vasilica Dăncilă. Multă lume s-ar fi aşteptat la o confruntare. Pentru că preşedintelui în funcţie i-a fost frică să stea cu şpilhozenii în teren, a preferat tolăneala în costum şi cravată pe un fotoliu. Sigur că nu a mâncat ca Victor Ponta popcorn între cele două tururi. S-a confruntat cu sine şi cu divizia presă. Mai mult ca la întrecerile socialiste, jurnaliştii selectaţi – probabil după numărul epoleţilor – s-au întrecut în a-l preamări pe venerabil. Din linguşeli nu câştigi nimic, decât o senzaţie de moment. Asta o ştie orice strateg.
De partea opusă, Viorica Dăncilă a stat în picioare şi s-a antrenat pentru mult aşteptata finală cu întrebări adevărate, chiar uneori ciudate. Dar asta e presa. Te întreabă şi de aria cercului şi de preţul biletului la metrou. Două ore şi jumătate, supusă unui tir încrucişat, a spulberat orice îndoială. Candidatul PSD e calificat. Asta a fost senzaţia generală. Mulţi berbeci, trimişi de Divizia Presă, au trebuit să recunoască certitudinea: fostul premier i-a făcut. A ştiut cum să le arunce în braţe cartofii fierbinţi. La o întrebare de-a lor încuietoare a răspuns cu două întrebări, semn de bună pregătire în relaţia candidatului cu presa. O spun, ca unul care a făcut sute de traininguri de comunicare.
Departe de mine gândul de a stigmatiza jurnaliştii. Nu putem avea o clasă superioară de presă celei inferioare politice. La aşa politicieni, aşa jurnalişti. La teme impuse, întrebări alese, au fost doar la BCU, catalogat de răi, drept “parastasul presei.”
Ziaristul nu este războinicul lumii, ci doar interpretul realităţii. Acum, când Realitatea Plus nu a fost invitată la BCU nu e sfârşitul lumii. Nici pesedista televiziune publică n-a transmis live ringul de box în care a urcat Viorica Dăncilă.
Dacă, totuşi, cititorii sunt interesaţi de părerea mea despre presupusele dezbateri, de fapt lupte paralele, în ringuri diferite, o spun că nimeni nu a câştigat şi nimeni nu a pierdut.
Milionul de nehotărâţi nu s-au putut convinge. Îndeobşte, aceştia îşi formează o opinie doar în urma unei confruntări reale, nu a uneia paralele. Dacă au câştigat ceva candidaţii a fost întărirea convingerilor suporterilor că pariază pe calul cel mai bun.
Oricum, ideea organizării conferinţei de presă a candidatei Viorica Dăncilă a fost una de damage controlşi de diminuare a expunerii mediatice a contracandidatului.
Viorica Dăncilă n-a servit prea multe ştiri de presă. A reluat aceleaşi teme, a fost senzitivă, naturală şi şi-a convins suporterii că e un challengerredutabil. Mai mult, şi-a întărit poziţia în partid, în cazul unui eşec la prezidenţiale.
De partea opusă, Klaus Iohannis a apărut zeflemitor, arogant şi sigur pe el. A servit o serie de predicate, semn de bună pregătire, în rest nu a convins pe niciun alegător ezitant. Mulţi au schimbat canalul după un început plictisitor.
Ambii candidaţi au repetat temele de săptămâna trecută. Viorica Dăncilă a continuat să se victimizeze că e femeie, iar Iohannis, mitralierea PSD din toate poziţiile. Dacă i-a ieşit ceva lui Dăncilă a fost faza cu acuza că şi-a angajat copilul la Curtea de Conturi. Ieşirea din cleşte a fost magistrală. Triumfătoare. A mărturisit că ea a înfiat un băiat. “Ce ar fi trebuit? Să-l las prin orfelinate?” Asta după precizarea, că, angajarea fiului s-a făcut înainte de a fi ea premier.
În rest, pace şi continuarea dihoniei. În nicio campanie, publicul nu caută dulcegării, ci sânge şi vorbe grele.
Dacă Iohannis nu a prea pronunţat numele contracandidatei (chestiune de antrenare cu specialiştii din PR care recomandă să nu pronunţi niciodată numele competitorului tău n.a.), Dăncilă a făcut dese trimiteri la preşedintele în funcţie, dar fără a-l jigni şi a-l pune într-o ramă de cuvinte murdare, grosiere şi pline de zgură, aşa cum a fost ea lovită de propaganda sistemului.
Dacă a câştigat ceva Viorica Dăncilă e la capitolele patriotism şi umanism. Ea a apărut naturală, în contrast cu fardul care lucea la BCU, alături de conformismul de cazarmă, apărut ca un parfum de modă veche.
Concordia absolută de la BCU a fost spartă de tânărul student, singurul care a pus întra-devăr o întrebare înţepătoare, legate de casele lui Iohannis. Zâmbetul protocolar al candidatului Iohannis a cam îngheţat pe moment, dar umectat de primirile dorsale s-a înzdrăvenit rapid.
Partida Iohannis – Dăncilă nu s-a jucat în teren. Aşa cum ar fi dorit publicul, doritor de lupte, de riposte şi de sânge pe pereţi. Fiecare a jucat la zidul propriu. Numai că zidul lui Dăncilă nu a fost prevopsit, ci natural. Confruntarea ei cu jurnaliştii a fost de zile mari. Aşa se face oriunde în lume. Dacă presa a câştigat ceva, e diferenţa dintre oamenii liberi, care au taste nelegate la centrală şi arondaţii instituţiilor de forţă. Nuanţele au devenit tuşe groase. Unii s-au riscat şi şi-au etalat toate tresele pe masă. Era în joc probabil un ordin sau vreo carieră viitoare, încă nu ştim.
Subscriu unei vorbe a unuia dintre jurnaliştii de modă veche: “ce mişto e să fii liber!”
