Dacă Hugo Chávez a entuziasmat stânga europeană la începutul anilor 2000, douăzeci de ani mai târziu, toată lumea pare să fi renunțat la promisiunile revoluției bolivariene. Toată lumea? Nu, câțiva ireductibili, apropiați de Jean-Luc Mélenchon, continuă să urmeze linia liderului, apărând ceea ce este de neapărat.
Niciun cuvânt, nici măcar o silabă. Cine ar fi crezut? Volubilul Jean-Luc Mélenchon, niciodată zgârcit în indignări zgomotoase pe subiecte internaționale, rămâne tăcut. Poporul venezuelean este totuși pe străzi. Începând de duminică, 28 iulie, data realegerii contestate a lui Nicolás Maduro, milioane de manifestanți strigă fraudă. O parte din comunitatea internațională, inclusiv președintele brazilian Lula — până acum un susținător al regimului — îi cere președintelui să publice imediat datele electorale detaliate. Nu este suficient pentru a-l trezi pe „unchiul”.
De menționat este că liderul Maximo al Franței nesupuse este un susținător istoric al lui Nicolás Maduro și un mare admirator al mentorului său spiritual, Hugo Chávez. Așa cum a explicat el atât de bine la universitățile de vară ale Nesupușilor, în 2017: „Nu ne vom pierde timpul aruncând pietre în prietenii noștri”. Deja atunci, „prietenii” în cauză erau Maduro și guvernul său. Aceștia tocmai amuțiseră majoritatea de opoziție din Parlamentul venezuelean, înlocuind-o cu o Adunare Constituantă în circumstanțe destul de dubioase.
Și de ce nu CIA?
Dar Jean-Luc este un tip de treabă. Nu ar abandona un prieten în vremuri de necaz. Nici dacă acesta din urmă reprimă violent orice formă de manifestare. Nici dacă o duzină de persoane au căzut deja sub loviturile bastoanelor de la duminică încoace. Nici dacă ar trebui să fie ultimul, la bordul stâng al spectrului politic francez, care să apere chavismul în descompunere. Pentru că nu mai sunt mulți.
Astăzi, apărarea regimului lui Maduro este destul de marginală în stânga. Mă gândesc în special la câțiva Nesupuși precum Christian Rodriguez, care a fost, de altfel, unul dintre observatorii alegerilor venezuelene cu un prisme indiscutabil pro-regim
, detaliază David Copello, conferențiar în sociologie politică la Universitatea Catolică din Paris.
Cercetătorul, care a lucrat în special la raportul stângii europene cu revoluția bolivariană, observă, de asemenea, că Sophia Chikirou, o apropiată dintre cele mai apropiate ale liderului nesupus, împărtășește pe X (fostul Twitter) îndoielile exprimate de Christian Rodriguez cu privire la veridicitatea imaginilor cu manifestațiile în curs în țară. Deși unele videoclipuri par într-adevăr datate, este greu de contestat revolta populară în desfășurare în Venezuela. Mai rău: potrivit unui alt tweet împărtășit de Sophia Chikirou, sondajul care sugerează că Nicolás Maduro a pierdut alegerile ar fi fost realizat de o companie apropiată de CIA. Vechea retorică a inamicului din exterior.
Citește și: Charlie Hebdo: Jocurile Olimpice de la râu la mare
„Pentru stânga în general, și radicală în special, când revolta poporului vrea să răstoarne un regim de extremă stângă, oricât de tiranic ar fi, este o lovitură de stat. Dar când revolta poporului vizează un regim de dreapta sau de extremă dreaptă, este o revoluție”, afirmă jurnalistul François-Xavier Freland, autor al cărții Qui veut la peau d’Hugo Chávez? (Cherche Midi). În ceea ce privește sprijinul din partea unei anumite prese, unele surse evocă o părtinire:
Există, de asemenea, loialități de prietenie, în special cu o fostă conducere a Monde diplomatique, foarte pro Chávez
, povestește un cercetător, specialist în Venezuela, care a preferat să rămână anonim.
Chiar și Olivier Besancenot
Restul stângii pare, la rândul său, să-și fi făcut mea culpa. Ne amintim totuși că la începutul anilor 2000, chavismul exercita o anumită fascinație în rândurile stângii europene. „În Franța, în general, asta prinde la altermondialiști, la oamenii apropiați de Attac, de Sud, de CGT și, eventual, de PCF”, detaliază cercetătorul în sociologie politică David Copello.
Citește și: Charlie Hebdo. Ura și Caricatura
Dar, în fața, în special, a derivele autoritare ale regimului, mulți au luat rapid distanță. Chiar și Noul Partid Anticapitalist (NPA), condus de Olivier Besancenot la acea vreme. „Povestesc în cartea mea că l-am întâlnit din întâmplare într-o spălătorie la Paris, în 2012. L-am întrebat despre Chávez și mi-a răspuns că de mult timp renunțase. Pentru el, totul a început cu idei frumoase și, ca de obicei, a luat-o pe o cale greșită”, povestește jurnalistul François-Xavier Freland.
Un răspuns care are meritul de a fi clar. Între timp, Jean-Luc Mélenchon așteaptă probabil ca scribii să treacă la o nouă polemică. În loc să vorbească despre Venezuela, liderul nesupus a preferat să se indigneze de „batjocura asupra Cinei creștine, ultima masă a lui Hristos și a discipolilor săi, fondatoare a cultului dominical”. Fiecare cu prioritățile sale.
