Spiritul, umbra, fantoma, amintirea, oamenii lui Nicolae Ceauşescu sunt peste tot în România: în provincia mizeră, în agricultură, la catedre, în serviciile secrete, în partidele istorice sau ne, în presă, în grădiniţe, în masonerie, în teatre, în parlament, în politică, în ICR-urile de aiurea, în film şi, mai ales, în comportament, în caracterul şi sufletele oamenilor.
Aşa că dialogul cu marele dispărut s-a legat din nimic.
Rep.: În dimineaţa zilei de 24 decembrie 1989 aţi fost abandonaţi în faţa Institutului de Plante de pe platforma siderurgică din Târgovişte. Cum a fost?
N.C.: Noi am fost arestaţi în ziua de 22 decembrie, mai bine zis abandonaţi din elicopter pe data de 22 decembrie 1989, imediat după fuga de pe acoperişul CC-ului. Acest lucru a fost ţinut secret până azi.
Rep.: Povestiţi-ne.
N.C.: La Snagov, în 22 decembrie 1989, unde a aterizat prima dată elicopterul, s-au primit ordine confuze, precum că vom fi atacaţi. S-a luat hotărârea să zburăm spre Târgovişte, unde era un centru secret de comandă al armatei. Pilotul ne-a abandonat pe câmpul de la marginea autostrăzii Bucureşti-Piteşti. Din elicopter am coborât cu o ladă de carton, din aia de televizor, plină cu bani. Pilotul ne-a lăsat-o să ne descurcăm. A trecut o Dacia roşie, condusă de omul ăla, asta ştiţi. El ne-a abandonat în faţa Institutului de Plante. Nimeni n-a mai scris despre această întâmplare. Că noi, în tevatura acelei zile, am uitat lada de carton în portbagaj.
Rep.: Şi ce s-a întâmplat cu banii?
N.C.: Şoferul maşinii era doctor. Şi-a deschis cu ei, erau câteva milioane de dolari, un cabinet în Statele Unite şi n-a mai vrut să coopereze niciodată cu media din România. Am coborât în faţa Institutului şi ne-am trezit în faţa unei clădiri goale. În cabina portarului era femeia de serviciu. La televizor eram eu fugind din balconul CC-ului. La un moment dat, femeia a simţit că mai este cineva în cameră şi a ridicat privirea.
A îngheţat. Pe televizor eram eu, iar în cameră, lângă televizor, eram tot eu. Spaima femeii a fost cât casa. De aici am fost ridicaţi şi duşi la unitatea militară a lui Kemenici, pe 22, pe seară, nicidecum pe 24 sau 25. Eu am ţinut ca femeia de serviciu să anunțe că sunt acolo şi sunt gata să preiau comanda armatei.
