În urma unui experiment destul de controversat, psihologul Stanley Milgram a observat că un procent de 80% dintre oameni nu au resursele psihologice și morale de a se opune ordinelor din partea autorităților, indiferent cât de legitime sau nu sunt acele ordine. Doar 20% au capacitatea de a gândi critic. Firește, nu este vorba doar de o țară anume, experimentul se aplică întregii omeniri. Noi, aici, ne-am obișnuit să numim pe cei 80% prostimea, politicienii mai denumindu-i și bazin electoral disciplinat. Ceea ce este de remarcat este că lipsa unei gândiri critice face ca orice fapt, oricât de grav, să devină o obișnuință și, prin urmare, să intre într-un fel de normalitate. Exact normalitatea la care face referire în ultimul timp Marcel Ciolacu, clamând-o din toate pozițiile: „Lăsați-mă în normalitatea mea”, zice el.
Să luăm un exemplu. Recent, deputatul AUR de Dolj Ringo Dămureanu l-a acuzat direct pe George Simion că i-ar fi cerut 60.000 de euro pentru a-l înscrie pe listele de candidați. Dămureanu a mai declarat că tuturor candidaților le-au fost cerute aceste sume. Ne amintim cu drag de declarațiile lui Simion, făcute cu ocazia înscrierii lui George Becali pe listele AUR, cum că nu are pretenția la niciun leuț de la acesta din urmă, că locurile de pe liste nu sunt de vânzare. Cu toate acestea, primim declarația lui Dămureanu ca pe ceva obișnuit. Știm de mult timp că locurile de deputat și de senator sunt cumpărate. Știm de mult timp că banii pe care-i plătesc candidații vor fi recuperați cu vârf și îndesat prin influență și parteneriat în afaceri mai mult sau mai puțin curate. Știm de banii negri de la partide, oricât s-ar scutura partidele de ei. Și totuși… acceptăm ca pe ceva obișnuit. Ce să facem, asta e!
Alt exemplu. Marcel Ciolacu și Nicolae Ciucă promit amândoi redresarea industriei grele românești. Știm că acest lucru este imposibil. Știm că nici măcar nu face parte din prerogativele președintelui. Dar acceptăm. Ba chiar ne apucă așa o speranță vagă, dar dacă totuși se poate?! Pentru că suntem programați să credem orice inepție spusă cu patos și fermitate. A devenit o obișnuință să credem ce ne spun politicienii, pentru că, nu-i așa, n-ar vorbi ei în dodii. Mai ales dacă apare vreo știre și la televizor. Păi dacă a apărut la televizor, înseamnă că e adevărat! Dar industrie grea… canci! Eh… Ce să facem, asta e!
Alt exemplu. Grindeanu promite că anul acesta vor fi dați în circulație zeci de kilometri din autostrada A7. Știm că nu va fi așa, știm că Grindeanu va ieși cu justificări puerile și va da vina pe constructori. Așa cum a mai făcut și în trecut, de pildă, cu Golden Gate de România care a fost refăcut și rerefăcut și rererefăcut de nenumărate ori. Ne-am obișnuit ca promisiunile politicienilor să nu fie îndeplinite, nu mai considerăm că ar fi ceva anormal. Neîndeplinirea promisiunilor, mai ales a celor din perioada electorală, a devenit pentru noi o normalitate. Normalitatea atât de dragă lui Ciolacu. Păi, oameni buni, nu s-au ținut de cuvânt nici măcar într-o proporție de 50%! Ce să facem, asta e!
Ne-am obișnuit cu populismele de tot felul, ba chiar ne simțim onorați că cineva de sus se gândește la noi. Chiar dacă știm că pe acel cineva îl doare-n cur de nevoile noastre. Chiar dacă știm că se îmbogățește pe spinarea noastră. „Da, maică, a furat, dar ne-a dat și nouă.” O mentalitate care ne duce la celălalt proverb distrugător din înțelepciunea noastră populară: Capul plecat sabia nu-l taie. Și în continuare taxele cresc, prețurile urcă, puterea de cumpărare scade, dar… Ce să facem, asta e!
Întregul dezastru care se întrevede la orizont, și nu e o vorbă în vânt, economiști eminenți ne tot avertizează de ceva timp, Comisia Europeană ne atenționează permanent, ei bine, întregul dezastru care se întrevede tot nu ne face să încercăm o gândire critică. Mai râdem, mai facem bancuri, ne mai ținem de o caterincă și doar rareori, foarte arareori mai ieșim în stradă să ne strigăm oful. Așa de arareori, că, atunci când o facem, îi băgăm în sperieți pe cei de sus care, cazul lui Ponta, sar pe fereastra din spate ca să scape de furia mulțimii. Și atât de arareori, că politicienii au învățat să aibă răbdare, că o să ne treacă repede. Și ne trece. Înjurăm guvernul, ne batem copiii, nevestele, ne mai bat și ele pe noi (Șoșo), după care de așterne iar liniștea. Normalitatea: Ce să facem, asta e!
Pe această pasivitate, pe această inerție și pe această delăsare, pe acest drob de sare care trebuie să cadă se bazează întreaga structură a celor care ne cer votul. Pe acest spirit de turmă care urmează măgarul pentru că oile așa s-au obișnuit din generație în generație. Am reușit rara performanță să considerăm normalitate anormalitatea. Și când te gândești, ironia sorții, că imnul nostru este „Deșteaptă-te, române”!
