Un tânăr și talentat critic literar, Dan Liviu Boeriu, anunță pe pagina lui de facebook că îi va tăia de pe lista de prieteni pe toți aceia care scriu „noștri“ cu doi de „i“ („noștrii“). Mi-a mers la suflet această somație și m-a făcut să-mi aduc aminte o întâmplare de pe vremea când lucram la „România literară“.
Un pensionar, cititor atent al revistei, mi-a trimis o scrisoare în care mă mustra sever că scrisesem „albaștri“ (în propoziția „fata avea ochii albaștri“) cu un singur „i“. „Este posibil – se întreba el retoric – ca un om ca dv. să nu știe că „albaștrii“ se scrie cu doi de „i“?
I-am răspuns în paginile revistei: „Convins că eu am dreptate și nu dv., m-am adresat totuși, ca să fiu sigur că nu greșesc, unor mari lingviști și am aflat adevărul. Nu are dreptate niciunul dintre noi. În realitate „albaștri“ se scrie cu trei de „i“.
Într-o perioadă istorică în care limba română se vorbește mai prost ca oricând, oamenii din România se simt totuși profund jigniți dacă cineva îi acuză că fac greșeli de gramatică. Poți să-i spui cuiva că este nesimțit, ticălos, netrebnic, nu ai mari șanse să-l impresionezi, dar dacă îl acuzi de agramatism îl faci să sufere cumplit. Bazându-mă pe această sensibilitate a românilor, am scăpat de o amendă pe care tocmai se pregătea să mi-o aplice un agent de circulație. L-am întrerupt la un moment dat din perorația lui moralizatoare și l-am corectat: „nu se spune vehicol, ci vehicul“. El m-a contrazis și a căutat dovada într-un regulament de circulație. După ce s-a aplecat, nedumerit, asupra paginii tipărite, a spus umilit: „aveți dreptate“. „Sper, i-am spus eu, că n-o să amendați acum ca să vă răzbunați pentru că v-am contrazis…“ „A, nu, m-a asigurat el“ și m-a lăsat. Îndepărtându-mă cu mașina, l-am văzut în oglinda retrovizoare scoțând din nou regulamentul din buzunar și consultându-l.
Oamenii politici sunt și ei foarte sensibili la acuzația de folosire incorectă a limbii române. Într-un oraș din provincie, reședință de județ, unde fusesem invitat să țin o conferință, câțiva demnitari au dat seara un banchet în cinstea mea, la care au venit cu soțiile (îmbrăcate în rochii cu decolteu amplu în spate și coafate sofisticat). M-au așezat în capul mesei, au ciocnit câte un pahar de whisky cu mine, dar toți tăceau. Era o liniște atât de mare încât, după ce s-au adus aperitivele, se auzeau stânjenitor clinchetele tacâmurilor. Am încercat să însuflețesc atmosfera (ceea ce de obicei îmi reușește), le-am curtat pe doamne, i-am ironizat într-un mod inofensiv pe domni, dar… nimic. I-am întrebat ce se întâmplă, iar unul dintre bărbați mi-a răspuns: „Nu avem curaj să vorbim cu un critic literar. Precis ne prindeți cu o greșeală de gramatică!“ Am zâmbit și le-am explicat: „Doamne, dar cum puteți să vă imaginați așa ceva?! Credeți că eu cu asta mă ocup, vânez greșeli de gramatică?! Eu nici nu le consider importante…“ Și ca să le dovedesc că, într-adevăr, nu le consider importante, am început eu însumi să folosesc într-un mod flagrant incorect limba română. Dacă ar fi fost pe acolo ziariști sau scriitori, ar fi râs în hohote, atât de comică era parodierea de către mine a vorbirii unui necunoscător al gramaticii. Dar comesenii mei nu râdeau deloc, deloc, deloc. Ei nu știau că greșelile de limbă făcute de mine sunt greșeli!
