Vecinul meu e cea mai bună dovadă că omul nu se trage din maimuţă. Măgarul e un animal mult mai potrivit pentru asemenea urmaşi.
Începutul unei frumoase prietenii
A fost făcut când vecinul meu, la o săptămână după ce m-am mutat vizavi de el, mi-a cerut să-mi mut maşina. „E locu’ meu, îl am dă când stau io aci, adică dă dooş’şase de ani, când nu mai avea nimeni maşină pă stradă”, m-a lămurit stimabilul, în vreme ce mi se uita peste umăr, să vadă cum mai merge cu amenajarea apartamentului meu. Normal, locul nu era marcat, plătit, rezervat – ia, un loc simplu, la locul lui, în faţa unui bloc fără spaţii de parcare. E al lui aşa, ca la câini, în sensul că el o fi făcut primul pipi pe acel loc, nu din alt motiv. Aşa că a doua zi am băut un litru de apă dis-de-dimineaţă, apoi, după vreo oră, m-am dus şi am făcut şi eu pipi pe acel loc, devenind proprietarul lui simbolic. Din acea clipă am început, eu şi vecinul, să ne urâm.
Şi o continuare pe măsură
El mă urăşte mai mult decât îl urăsc eu. E şomer, deci are tot timpul din lume pentru tot felul de sentimente, majoritatea negative. Pe unul îl detestă, pe altul îl dispreţuieşte, altul îi repugnă. Faţă de mine nutreşte un cumul din toate aceste alese trăiri. Cu toate astea, sunt sigur că nu mi-ar dori moartea – deoarece ar fi mult mai profitabil să mă chinuiesc. S-a şi mobilizat în sensul ăsta. Dimineaţa, de pildă, cum vede că se crapă de ziuă, cred că-şi calcă dulăul pe momiţe – altfel nu-mi explic de ce dihania se pune pe lătrat încă de la ora 5. Apoi, pe la 7 se apucă să bată un cui. Face asta de vreo două luni, şi tot n-a ajuns să-l înfigă suficient în perete. Sau i se strâmbă cuiul şi o ia de la capăt cu altul – în tot cazul, bate în acelaşi loc, zi de zi. Acum vreo săptămână, probabil în semn de împăcare, a venit cu mâncare la mine. Ciorbă de cartofi, dacă nu mă înşel. Din păcate, probabil că s-a împiedicat de ceva şi a răsturnat ciorba pe preşul meu de la intrare. Ciudat, a mers cu ciorba până la parter, unde s-a împiedicat încă o dată şi mi-a vărsat şi-n cutia poştală. Eu l-am înţeles, că doar suntem oameni.
Chiar îmi pare foarte rău că, din greşeală, i-am umplut ţeava de eşapament cu spumă poliuretanică, de-a fost nevoie s-o schimbe cu alta nouă. Cred că nu s-a supărat decât puţin, dacă mă gândesc că mi-a tăiat toate anvelopele, dar mi-a lăsat ştergătorul la locul lui…
