România este o țară minunată. A spus-o prințul Charles, în urmă cu câteva zile. A și dat câteva exemple de locuri minunate din minunata Românie: toate erau din Transilvania. Nicio vorbă despre Caracal, Țăndărei, Pitești, Târgu Jiu, Bacău, Slatina sau Voluntari- despre trei sferturi din țară, la drept vorbind. La fel de bine ar putea spune: Bucureștiul e un oraș cu o superbă arhitectură veche; m-am simțit excelent pe strada Olari. Bine, dar ai fost și-n Sălăjan? Ai dat o tură prin Militari? Ai bătut Pantelimonul? De Giulești ai auzit? Nu? Atunci nu te juca, prințule, cu vorbele. Câteva milioane bune de români și-au părăsit țara în două decenii și nu-i suspectează nimeni c-ar fi făcut-o fiindcă se săturaseră de minuni, că li se-apleca de-atâta huzur. Ăia care au rămas regretă că n-au pleat, ori sunt prea proști ca s-o realizeze. Sau se mulțumesc cu minunile brigăzii de moaște a BOR.
Dar de ce ne socotește prințul țara minunată? Pentru că „avem pajiști unice“. O, da! De-acum ne putem culca pe-o ureche, avem cu ce ne fuduli. Pe dealurile din Transilvania e o combinație unică de buruieni- șovârful își unește vârful cu drăgaica, trei frați pătați se-nfrățesc cu sânzienele, toporașii strălucesc în soare lângă lemnul dulce. Frumos. Nu contest. Dar n-avem niciun merit. Chestia asta e, cum se zice, egală cu zero. Nu ne poate lăuda nimeni pentru că Dunărea curge pe la poalele țării, că Oltul a luat-o la vale din munți, că Delta s-a format înainte de mare sau că bradul crește la munte. Altfel, mâine poimâine s-ar putea să vină cineva și să ne zică: „minunată țară aveți. La voi până și noroiul e tămăduitor! Știu eu, am fost la Techirghiol.“
Prințul Charles o să aibă motive adevărate să ne slăvească doar atunci când noi vom fi făcut Dunărea, Marea Neagră, vulcanii noroioși sau Sfinxul din Munții Carpați. Și, da, pășunile din Transilvania. Până una, alta nici măcar nu suntem în stare să le păstrăm.
