Salut, cetățeni digitali. M-am decis că în această perioadă incipientă a sărbătorilor să trăiesc periculos, aşa că m-am gândit să mă arunc în oceanul pasionaților de gaming şi să mă las dezmembrată cu grație pentru cuvintele pe care urmează să le scriu (colegii mei deja m-au certat, am antrenamentul făcut). Dar să trecem la subiect şi anume, la experiența mea cu jocurile. Care este foarte scurtă. Aproape inexistentă… carevasăzică nu e deloc. Voi fi sinceră până la capăt: eu nu mă joc, doar mă uit la alții cum se joacă. Îmi iau un kilogram de prăjituri, mă scufund într-un fotoliu şi stau ca un stalker dubios şi mă uit la alții cum se joacă de parcă m-aş uita la ultimul Avengers. Și iată la ce m-am holbat până acum… Nu e la nivel! Problema nu este că nu îmi place să mă joc, ci că îmi este teamă să mă apuc să mă joc, fiindcă ştiu că viața şi cariera mea vor deveni una cu neantul odată ce pun mâna pe un personaj şi trebuie să îl duc la nivelul 120+. Mă voi metamorfoza într-o husă umană de scaun. Nu foarte productiv, aşadar. De pildă, primul joc la care m-am uitat cu zilele este Minecraft. Și în timp ce toate zguduielile alea pixelate de personaje nu mi-au provocat nicio reacție, sindromul meu obsesiv compulsiv a făcut supradoză de serotonină la toate construcțiile pe care le poți face pe suprafețe infinite. Dacă eu mă apuc de jocul ăsta, probabil voi reconstrui decorul din Interstellar într-o cameră din Inception, care la rîndul lui va fi pus într-o cameră din Friends. Mi-aş irosi toată viața construind clădiri simetrice, oraşe simetrice, țări simetrice, continente simetrice. Probabil aş face şi deşertul Sahara fir cu fir de nisip. Nu mă lăsați să fac asta!
Ce-i cu moda asta cu dragoni?
Sunt un adult trecut de 25 de ani şi nu m-am jucat niciodată World of Warcraft. M-am uitat la el, dar nu m-am lipit de acțiune. Ce drăguț, creaturi care aleargă prin boscheți, adună leuştean, vânează chestii dubioase care par să fie nişte animale cu personalități multiple şi toată lumea vrea un dragon înainte să ajungă la nivelul 85. Nu înțeleg. De ce mai avem jocuri care ne învață să vânăm şi să mâncăm buruieni în 2016? Carnea e la supermarket. O cumperi, nu o alergi printre raioanele de tampoane şi detergent. Vreau şi eu un joc care mă învață să alerg după autobuz, să îmi plătesc taxele şi cum să găsesc de lucru fără să fiu sclav în vreun birou fără geamuri.
Tot ce îmi doream era să mă joc Minesweeper
Pe bune, tot ce îmi doream în 2001 era să mă joc Solitaire şi Minesweeper în ora de Informatică. Dar cine avea loc de toți colegii mei care se băteau pe calculatoare ca să se joace Counter Strike. Nu exista nimic altceva pe planetă. Erai ori terorist ori contra-terorist şi dacă voiai să atragi atenția vreunui băiat, trebuia să te îmbraci în camuflaj şi să îți pui la punct vocabularul secret. Chiar nu mi-a plăcut să mă uit la Counter. Prince of Persia era mult mai cool pe vremea aia. Probabil pentru că acolo măcar scopul era să salvezi prințesa.
Și apoi mi s-a înfipt o săgeată în creier
Slavă cerului că există 9GAG, altfel am îndoieli că aş putea astăzi să port vreo conversație cu un gamer. Valul de meme-uri cu săgeata în genunchi a fost mai popular ca Ice Bucket Challenge, dar pentru mine Skyrim este un World of Warcraft cu grafică minunată şi care speram eu că durează mai puțin şi că face şi altceva decât făcea WoW, dar nu prea. Ca să nu mai menționăm faptul că am impresia că toate personajele din joc au deficiențe de vedere, căci nu se uită niciodată unde trebuie.
Viața e dubioasă
Cam aşa s-ar traduce un joc mai nouț care face valuri de puțin timp prin interneți. Prin intermediul lui am descoperit că există această categorie aparte de jocuri şi anume indie games. În traducere liberă, jocuri făcute fără bani în speranța că vor primi bani, cu idei atipice (a se citi fără dragoni) şi care vor să fie cool înainte să fie cool. Adică pentur gameri hipsteri. Life is strange e cu ceva fătucă de liceu care are o singură super putere, şi anume să dea timpul înapoi câteva secunde. Cam ce şi-ar dori orice femeie mai ales în pat. Și ea trebuie să rezolve o crimă/ dispariție descifrând ce se întâmplă în liceul ei. Un fel de Beverly Hills 90210 cu mai multă acțiune. Am reuşit să mă joc fix 45 de minute până când m-am blocat iremediabil şi am renunțat. Dar în teorie e mişto jocul. Acestea fiind comunicare, mă voi întoarce la jocurile mele de pe mobil. Hex, Blackstone Mysteries, QuizUp… lucruri cu mai puțină literatură în spate, pentru că este evident că eu am ce căuta într-un MMORPG la fel de mult cum are ce căuta o lasagna într-un vulcan. Dar e mişto să stai ca un Creeper în fotoliu şi să ronțăi la covrigi şi chipsuri, cât se joacă altcineva. Las lista deschisă pentru oricine oferă fotoliu şi sesiuni de joc. Momentan caut pe Fallout. Avem?
(Articol elucubrat în colaborare cu Digital Citizen Romania.)
