Ne luptăm într-un orașel minuscul în flăcări de pe o planetă vag similară cu Pământul. Văd un inamic în capătul celălalt al străduței și ochii încep să-mi strălucească, dar nu ca unui baron local în fața unui comision gras. Ce mă excită cu adevărat e că am opțiuni. Aș putea să alerg, ca-n orice alt shooter, fix în față și să încerc să-i dau două găuri în scăfârlie până să-și dea seama că vin spre el. Asta e varianta plictistoare. Aș putea să-l flanchez, luând-o pe furiș prin clădirile de pe stradă. Vag mai interesant, dar pot să fac ceva mai spectaculos. O să alerg pe pereții acelorași clădiri, sărind de pe o parte-n alta a străzii ca un supererou – îți permiți când ești un soldat al viitorului echipat cu un „jetpack”, deh! Am grijă să fac în așa fel încât să cad în spatele inamicului meu și să-i sucesc ceremonios gâtul. Din păcate, odată ce-mi iese mișcarea asta Bruce Willis văd cum se îndreaptă cu viteză spre mine un coechipier al recentei mele victime. N-ar fi o problemă așa mare, dacă acesta n-ar șofa ditamai robotul gigant. Îi zicem titan, și cu sens. Din prădător, devin vânat și trebuie să spăl putina. Reușesc să-mi controlez nervii și-mi reușesc câteva salturi de mare atlet care mă duc pe un acoperiș. Măresc viteza, trec ditamai bulevardul legând câteva sărituri pe un stălp, un banner publicitar și chiar un alt robot inamic și ajung pe alt acoperiș. Robotul imens, dar încet îmi pierde urma, iar o voce sexy mă anunță că pot să-mi comand propria mașinărie. Tună, dar nu-i vorba de nicio descărcare electrică, ci e doar companionul meu uriaș de metal care cade din cer fix în fața mea. Mă urc rapid în el și mă întorc cu altă încredere-n mine în bătălie. Altă viață când ești la borduri unei mașinării enorme care trage cu rachete și din cur. După ce primul gigant advers explodează în urma tirului meu nemilos, zâmbesc un pic pișicher. Din păcate, titanul meu e distrus rapid de un jucător care i se urcat în spate și îi ciuruiește circuitele. Jeg! Sunt nevoit să apăs „eject”, dar cumva nu-mi pare rău – bătălia arată tare mișto de la câteva zeci de metri înalțime. Aceeași voce sexy mă anunță că următorul roboțel mă așteaptă-n două minute. O să fie ok. Sau cel puțin așa am crezut până când am aterizat în același loc în care urma să cadă un titan inamic de-abia chemat în luptă. Evident, m-a storcit ca pe-o roșie stricată. Un shooter multiplayer bun ar trebui să producă momente precum cel descris mai sus, iar Titanfall abundă din astfel de mici secvențe spectaculoase în care te simți ca un boss pe câmpul de bătălie. Ultimul joc cu împușcături făcut de creatorii Call of Duty nu-i o revoluție absolută, dar aduce îndeajuns de elemente noi încât să împrospăteze rețeta tradițională „fugi și trage” mult prea prezentă în jocurile contemporane. Titanfall are și o poveste, dar e un clișeu cu rebeli și corporații nasoale care mai e prezentată cu piciorul. În teorie sună interesant: în loc de o campanie single-player clasică, e vorba de o serie de meciuri multiplayer mai speciale, în care tu joci doar rolul unui soldat prezent într-o bătălie mai mare. În practică însă, durează puțin – totuși o bătaie durează în medie 15 minute și vorba de nouă astfel de „misiuni” – și nici cel mai mare fan nu poate să fie atent la vocile care se aud și-ncearcă să-i spună ce personaj a făcut nu-știu-ce faptă de eroism când trebuie să fugă de trei titani agresivi, controlați de oameni. A fost atât de puțin interesant încât nici n-am depus efortul de a citi povestea pe Wikipedia ca să v-o prezint în acest articol. Noroc că jocul în sine este al dracului de distractiv și intens, iar locurile în care te-mpuști arată excelent și sunt gândite perfect pentru mișcările șmechere de parkour pe care le aveți la dispoziție. E cam scump și, practic, ai doar un multiplayer cu moduri de joc cam banale, dar totul e compensat de diversitatea mare de situații în care ești pus de-a lungul timpului. Și că are roboți enormi pe care poți să-i ții ca un Smărăndescu cibernetic să te protejeze și pe care poți să-i conduci.
