Nu știu alții cum sunt dar eu, când mă gândesc la ziua de 3 martie, mă umplu de gânduri bune și energii pozitive. Faptul că Ion Iliescu a mai scos o za de la lanțul vieții are semnificații cosmice. Gândul că se apropie funia de par și că ziua în care se va alătura CC-ului din cer să stea de-a dreapta lui Lenin și de-a stânga lui Stalin mă reconfortează. Și asta nu neapărat pentru morții din Revoluție, deși sunt mulți și au murit nevinovați de mâna sau mai bine zis de gura șandramalei leniniste. Nici măcar din cauza sutelor de cetățeni bătuți de hoardele de mineri, deși am văzut oameni cu fețele pline de sânge și am auzit mulțumirile adresate de bolșevic cozilor de topor. Motivul bucuriei mele este unul mult mai banal și mai personal.
Era prin februarie 1994 și un jurnalist din Craiova scrisese un pamflet intitulat Povestea porcului. Nu mai rețin textul dar rețin că ziarele au fost confiscate și condeierul tuns chel și băgat la arest deoarece textul aducea atingere demnității bolșevicului. A fost eliberat la fel de brusc după câteva zile și după ce prin presa centrală au apărut notițe despre acest subiect. La puțin timp, pe 3 martie 1994, am deschis ediția ziarului pe care-l manufacturam cu o urare sinceră, pe manșetă și cu litere de mort: Iliescu te iubim că ca tine nu găsim! Nici acest text nu-l mai rețin prea bine. A fost o operă colectivă în care descriam cu acuratețe nașterea lui Ion care, citez, „țâșnise în stare lichidă din tac-su îndreptându-se spre mă-sa” și în care făceam referire la ceasul aniversar al lui Ilici întrebându-ne de ce nu-i sună. În fine, pe undeva prin text îi mai uram să aibă parte de o singură schimbare benefică pentru societate, și anume a temperaturii corpului. Eram tineri și ni se rupea de incidentul de la Craiova. Din euforie ne-am trezit repede, chiar a doua zi, când un procuror mic și cu ochi de viezure a pătruns dimineață, înainte de ședința de sumar, în biroul nostru comun însoțit de doi vardiști.
Au urmat săptămâni de declarații date zilnic, între orele 8 și 12 despre text și semnificațiile lui ascunse. Oamenii legii doreau să afle cine și ce a scris și, mai ales, cu cât a contribuit fiecare. Au scăpat cei de la corectură și reporterii care nu au fost în redacție la momentul redactării. Degeaba le-am declarat că Iliescu era pentru noi o umplutură, că eram la închiderea ediției și nu aveam un subiect de pus pe manșetă, că textul este un pamflet și că noi nu doream moartea lui Ilici înainte de a apuca să dea socoteală pentru crimele de la revoluție. Le-am mai spus că sloganul din titlul articolului este real și că era strigat de muncitoarele de la APACA în campania electorală din 1992. Eram chiar revoltați că pe alea nu le ancheta nimeni. Nici nu știu dacă explicațiile noastre au contat. O lună de zile ne-au anchetat pentru ofensă adusă autorității statului și încă o tâmpenie din codul penal pe care nu mi-o mai amintesc, repetându-se la fiecare audiere că riscăm ani grei de pușcărie.
Faza s-a terminat la fel de brusc cum începuse, când procurorul ne-a trimis la Rodipet să aducem o hârtie care se ateste că ediția din 3 martie 1994 a acelui ziar a avut retur de peste 90%. Nici nu mai știu cum am obținut hârtia dar știu că directorul, după ce ne-a semnat-o, ne-a făcut cu ochiul discret și ne-a spus că nu avusesem nici un retur în ziua aia. În baza acelui fals ordinar am fost scoși de sub urmărire penală pe motiv că fapta noastră abominabilă n-a avut efecte și că lumea n-a citit aberațiile noastre. Ne-a fost greu sa trăim o lună de zile cu spectrul arestării deasupra capului și să constatăm că din mulțimea de prieteni pe care o aveam doar vreo doi nu treceau strada când ne întâlneam. Ne-a fost greu să suportăm și înjurăturile clasei muncitoare din presa concurentă care găzduia opinii ale unor filatoare revoltate pe maniacii care au făcut mișto de actul sfânt al nașterii și au aruncat cu noroi pe strălucitul conducător aducător de liniște.
Ne-am vindecat repede de frică. După vreo 8-9 ani, cu ocazia arestării lui Ciuvică pentru publicarea unui Armaghedon despre Adrian Năstase sentimentul a reapărut. Înainte de a prelua acel text care circula doar pe Internet, am simțit nevoia să sun un prieten procuror și să-l întreb ce aș risca dacă aș publica textul. Și l-am publicat cu teamă. De atunci frica aia discretă care te făcea să te gândești de 3 ori înainte să publici un text n-a mai apărut deși procesele de calomnie au curs.
Așa că revin și zic. E bine că Iliescu a mai prins un an. Că lumânare arde și, inevitabil, odată și-odată tot se va stinge. Poate până atunci se termină și dosarul mineriadei și apucăm și noi ziua în care să-l vedem la răcoare, lângă Vișinescu, în patul de deasupra. Abia atunci să vina Doamna și să-l odihnească în vreme ce la cap îi cântă Internaționala. Așa să-i ajute Dumnezeu!
