După ce a scris un “Ghid de acţiune contra plagiatului”, profesorul clujean Dorin Isoc şi-a făcut mulţi prieteni în guvernul de absolvenţi de “Stamford” de la Bucureşti. Acum, el revine, cerând anularea ordonanţei de urgenţă prin care orice dottore plagiator poate să renunţe la titlul furat ca şi cum nici usturoi n-ar fi mâncat, nici gura nu-i miroase. Ce crede un pedagog de şcoală veche despre actualul sistem educativ din România, vă spune chiar el, în rândurile următoare.
Pe vremea mea la şcoală abia de umflai un amărât de 5 cu o copiuţă cât unghia. Acum ajungi doctor dacă tragi volume întregi la xerox. Să fie ăsta un semn că progresul teh¬no¬logic nu poate fi oprit?
Când pisica nu-i acasă şoarecii joacă pe masă! Progresul tehnologic nu are nimic de-a face cu indolenţa. Indolenţa este însă inegal împărţită când este vorba de şcoală. Să nu uităm că doctoratul este o şcoală. Inegalitatea vine de la faptul că întotdeauna dascălul este mai indolent decât elevul sau studentul. Cu alte cuvinte, dascălul este întotdeauna pisică şi nu se ştie de ce nu este acasă, dar cu siguranţă nu este acasă când se face un plagiat!
Acuzaţi politicienii că se bagă unde nu le fierbe oala, încălcând autonomia universitară. Dar ce vă faceţi dacă şi politicienii vă acuză că vă băgaţi într-un domeniu unde doar ei sunt experţi – în furt, plagiat şi minciună?
Aici m-aţi prins: am comis-o! Probabil că politicienii vor face ceea ce ştiu ei mai bine: vor face o lege. Vor face probabil o lege prin care numai politicienii cu grad înalt vor avea dreptul să aibă teze care să nu poată fi verificate sau citite. In Legea Educaţiei mai există un precedent. Acolo politicienii au impus că în verificarea studenţilor este musai să se folosească note întregi! Cum ei le ştiu pe toate, noi va trebui să ne supunem fiindcă suntem în ţara în care şcoala face din orice copil o slugă, o unealtă care nu are voie să vadă, să critice şi să comenteze şefii.
Elena Ceauşescu n-ar fi ajuns savant de renume mondial fără complicitatea mediului aca¬demic. Unii vor spune acum că vă vărsaţi năduful pe Ponta şi ar putea întreba: de ce n-aţi fost curajoşi şi cu Savanta?
Răspunsul este foarte simplu: pe vremea aceea nu exista internet iar specialiştii în clone ştiinţifice erau angajaţi în institutele de cercetări care aveau ca sarcină de serviciu scrierea de teze de doctorat.
Imi aduc aminte că prin 1990, la o emisiune de televiziune, Adrian Năstase declara foarte mândru de sine că el e fost unul dintre cei care scriau tezele de doctorat al activiştilor Comitetului Central al PCR. Este uşor de constatat că dacă îţi alegi bine cercetătorul sau conducătorul ştiinţific al tezei de doctorat ai toate şansele să ajungi academician. Regretăm că prin manifestările noastre am împiedicat mersul sigur al lui Ponta spre Academia Română. România ar fi ajuns să aibă şi un premier academician, nu numai o „tovarăşă academiciană”!
Spuneţi că “plagiatul nu-i ca guturaiul”. Dar ce fel de boală este? E letală, e conta¬gioa-să, risc şi eu să devin mincinos dacă pun mâna pe aceeaşi clanţă cu Ponta?
E ceva mai complicat. Plagiatul este boală grea şi rea. Ea seamănă că sifilisul când vorbim de transmiterea din lucrare în lucrare şi este cancer când este vorba de modul în care subminează sistemul de educaţie al unei ţări, aflată în curs perpetuu de dezvoltare primară. De aici este simplu: dacă preiei dintr-o lucrare plagiată, cum ar fi teza lui Ponta sau cartea pe care acesta a scris-o, devii fără să vrei plagiator chiar dacă citezi şi pui citarea între ghilimele!
Ponta a dat o ordonanţă de urgenţă prin care orice plagiator e absolvit de răspunderea penală dacă renunţă la doctorat. O să ajungă doctoratul un fel de tigaie-minune de la teleshopping, o cumpărăm şi o returnăm în 30 de zile dacă nu face ouă moi?
Foarte probabil. Mai mult însă, până la returnarea benevolă, cu titlul de doctor luat aşa ca tigaie-minune, putem să ne facem avocaţi, putem să câştigăm câteva milioane de lei, putem să ne jucăm de-a conferenţiarii şi să mai luăm nişte zeci de mii de lei şi în orice situaţie putem să ne prezentăm că suntem „dottore’! Orice concurenţă este nimicită!
Ministrul Educaţiei, domnul Pricopie, a avut vreo reacţie la scrisoarea dvs deschisă sau era încă ocupat să numere gemenii de sub vulpe?
Domnul Pricopie, sau următorul domn Pricopie nu avea cum să aibă reacţie. Problema pricopilor de la educaţie nu este plagiatul ci este cum să organizeze simulările în şcoală. Anul trecut şi anul acesta simulăm şcoala, la anul simulăm munca, apoi vom simula bunăstarea. Pricopii simulici au fost puşi acolo să facă din România „ţara simulatului”. Guvernul plagiatorului a constatat în mod ştiinţific, că este mai simplu să simulezi decât să faci! Acesta este motivul pentru care pe orice cale este încurajată activitatea de simulare. Incepem cu cei mici, din clasele primare, şi încet, încet ne vom atinge scopul final: simularea totală!
De ce credeţi că profesorii din universităţi nu au avut o reacţie vehementă la adresa aces¬tei ordonanţe cu dedicaţie? Sunt ei părtaşi la furatul căciulii în învăţământ?
Profesorii din universităţi au găsit o sursă de bani în doctorat aşa încât ei nu au nici un motiv să aibă vreo reacţie vehementă sau nevehementă la adresa ordonanţei pontale. Schema este simplă: eu am o căciulă, te întreb dacă doreşti o căciulă, plăteşti, iei căciula şi apoi dai înapoi căciula profesorului. Cine pierde, cine câştigă? Tu ai avut o căciulă, eu am o căciulă, toată lumea este fericită! Si pentru că schema este una de tip câştig-câştig, eu profesor mă aleg şi cu nişte bani, iar tu, student te alegi şi cu o hârtie numită diplomă. Simplu, nu? Căciula nu se uzează şi poate fi folosită în continuare spre fericirea tuturor.
Singura instituţie care ar putea opri acest abuz e Avocatul Poporului. Aţi vorbit cu domnul Ciorbea, v-a dat vreun răspuns?
Noi ne propunem să prevenim şi să combatem plagiatul. Noi nu ne-am propus niciodată să-i convingem pe politicieni şi pseudo-politician să nu plagieze sau să facă ceva pentru apărarea împotriva plagiatului.
Pe această temă este bine să fii foarte atent cu cine vorbeşti, fiindcă este posibil să vorbeşti despre frânghie în casa spânzuratului….
Toată lumea ridică în slăvi învăţământul românesc, că ar fi mare şi tare, însă unde te uiţi vezi numai Olguţe, Codruţe şi alte mândruţe care se laudă că au studiat la „Stamford”, dar şi-au plagiat lucrările de doctorat. Cine are nevoie de atâţia proşti cu diplomă în România?
Învăţământul românesc este mare şi tare şi nimeni nu trebuie să se îndoiască. Noi avem o problemă cu sincronizarea: învăţământul actual este mare şi tare dacă se compară cu nivelul anului 1950. Dacă ne raportăm la anul 2010, „mare” devine „lălăit” iar „tare” devine „inutil”. Spre disperarea multor profesori universitari ajunşi acolo direct din birourile organelor şi organizaţiilor, învăţământul românesc este doar lălăit şi inutil pentru cei aflaţi în bănci. Dacă învăţământul este aşa, atunci este necesar să ai un număr cât mai mare de diplome ca să poţi participa la concursul „cine nu e prost”. Este greu de dovedit că cine are diplome multe este prost dacă stai şi-i numeri diplomele. Pentru aceşti campioni la alergat printre diplome, este firesc să-ţi atârni în panoplie şi unul sau chiar mai multe doctorate. Moda este acum să-ţi faci doctoratul în timp ce faci un master şi mai pregăteşti o licenţă. Dacă tot se poate, atunci ce mai contează? Oricum hârtia este încă ieftină iar profesorii universitari de-abia aşteaptă să le vină vreun fraier pe care să-l facă doctor! Dacă nu ar exista aceşti fraieri, sălile de curs ar fi goale şi încălzirea lor ar o pagubă pe care lumea ar putea-o vedea. Dacă România are nevoie de aceşti „dottore”? Puţin probabil, fiindcă România are nevoie de tinichigii, de strungari, de lăptari, de vânzători… or în aceste domenii nu se dau doctorate. Şi nu se dau, pentru că România nu are profesori specialişti care să pregătească tinichigii, strungari, lăptari, vânzători…
