Miti Scaloi trece în fiecare zi prin faţa Palatului Universul, din Brezoianu. Înainte de prînz, ca să aibă poftă de mâncare. Dar de mâncat tot nu mănîncă, că are cancer. I l-a găsit un doctor, la singurul plămîn pe care îl mai are, acum vreo 5 ani. „De la plumb!” povesteşte. Miti Scaloi a fost zeţar. A intrat la tipografie în '68. Avea 19 ani şi abia ieşise de la şcoala de ucenici. Îl dăduseră la şcoală părinţii, ca să-l scape de CAP.
„Mama, săraca. A vrut să nu am parte de sapă. Şi n-am avut!” La tipografie l-a angajat un unchi, ziarist de partid la Informaţia Bucureştilor care s-a făcut apoi Libertatea. „Şi-a făcut milă de mine, că eram tînăr. Mai bine nu-şi făcea. Dar aşa a fost scris!” Miti Scaloi scuipă sînge. Acum, cancerul e în ultima fază. N-a avut bani să-l trateze„Pensie de tipograf, domnule. De unde bani de citostatice. Trăiesc doar ca să plătesc păcatele. Că tare au fost multe.” Ar fi putut fi orice, îşi aminteşte. Paginator, zeţar, linotipist, ludlowist, zincograf, calandrist, maşinist la rotativă.
Dar lui i-a plăcut să fie zetar. Cînd a tras prima dată aburul de plumb în adâncul pieptului a ştiut că asta „e scris” şi nu s-a mai împotrivit. A învăţat să culeagă literele „pe dos”, să le aşeze, să vadă greşelile. „Nu era treaba mea, dar mi-a plăcut. După vreo 2 ani, prin '70, culegeam mai repede decît o dactilografă. De-aia m-am şi subrezit aşa. Pe mine mă cereau la închiderea ediţiei, că aveam viteză la cules. Stăteam la masa de culegar şi luam literele cu ochii închişi. Doar la alea mici, de trebuiau luate cu penseta, mă uitam. În rest, le visam.
Ajunsesem să ştiu ziarul pe de rost, mă deşteptasem. Aveam profesională, dar mă cereau ziarişi cu vechime să le corectez articolele.” Mâinile lui Miti Scatoi sunt uscate şi arse. După 25 de ani, urmele plumbului cules 20 de ani au lăsat urme. „După Revoluţie, s-a terminat cu noi. Iar plumbul a făcut ce n-au reuşit comuniştii. Ne-am dus pe rind, fiecare la locul lui. Şi nici unul de moarte bună. Cancere, boli de piele,saturnism. Şi acum piş plunbul ăla de l-am tras în piept atîţia ani.”
Prin '95, după ce a stat ciţiva ani şomer, Miti Scaloi a găsit o slujbă de corector, la unul dintre ziarele care apăreau ca ciupercile după ploaie. A stat acolo vreo 3 ani, pînă a ieşit la pensie, pe caz de boală. „Nu mă puteam obişnui să citesc normal, după o viaţă în care citisem doar pe dos. Şi nu-mi mai plăceau oamenii, reporterii aştia noi. Nu ştiau nimic, schilodeau limba, se supărau cînd le corectam textele. Noroc că m-am îmbolnăvit, că n-aș fi rezistat.” Prima dată a scuipat sînge în batistă, pe 17 decembrie, în '98. După vreo 6 luni, cînd a ajuns la doctor, i-au spus că trebuie să-i scoată un plămîn.
„Era praf, de la plunbul din el. N-am crezut că o să scap. Şi nici că am să ajung să mă întorc în fiecare zi în acelaşi loc, ca un criminal. Dar nu mă pot abţine.” Ajuns în faţa Palatului Universul, nările lui Miti Scaloi se umflă, iar bucata de plămîn rămasă încearcă să tragă în piept noxele străzii. Dar mici măcar gazele ţevilor de eşapament nu mai miros a plumbul de-altă dată. Miti Scaloi se întoarce încet pe călcîie şi sopteşte. „Nu-i nimic! Poate mâine!”
Citește și:
