Anul în care l-am împușcat pe Ceausescu l-a prins pe Marian Lizeanu merceolog la CAP Scorniceşti. Lucra la ei de 8 ani şi era unul din cei 12 merceologi ai CAP-ului. Îşi aminteşte că s-a îmbătat crunt în noaptea aia. De bucurie şi de necaz în acelaşi timp. Abia prinsese şi el oleacă de cheag. Şi-acum… În anul următor, din CAP s-a ales praful… A plecat la Slatina şi s-a făcut profesor. Tot de merceologie, că altceva nu ştia. Le-a predat elevilor de la Liceul „Ion Mincu”. Dar era liceu cu profil tehnic, ştiinţa „studierii proprietăților fizice și chimice ale mărfurilor în vederea stabilirii calității lor și a condițiilor de păstrare” nu prea avea căutare. S-a încăpăţinat să predea, deşi toată lumea în jurul lui se căpătuia pe apucate.
În 2000 l-a lecuit un elev. Îl chema Castravete Viorel şi absolvise liceul la doi ani după povestea cu Împuşcatu'. L-a strigat pe trecerea de pietoni de la intrarea în gară, că Marian Lizeanu făcea naveta la Craiova. „-Dom' profesor! Ce mai faceţi, dom' profesor! De când nu v-am văzut!” Marian Lizeanu s-a uitat lung la el şi aproape că nu l-a recunoscut, la volanul unui BMW X3, alb, uriaş „-De 8 ani, Castravete! Da' tu ce mai faci? Ai învăţat să scrii!?” „Nu, dom' profesor. De-aia v-am oprit. Scrie-mi şi mie o cerere, că mi-e ruşine să o scriu eu.” Castravete avea 20 de microbuze, pe toate traseele judeţene. Şi nu-i trebuise niciodată merceologia pe care o învăţase la şcoală. Dar îi plăcuse profesorul… Avea omul lui, pe care îl plătea să-i scrie cererile la Primărie, da' nu era în oraş în ziua aia. I le-a spus pe toate lui Lizeanu dintr-o suflare, iar el l-a ajutat, că doar îi fusese elev.
„Acum, că mi-aţi scris-o, trebuie să vă plătesc!” Lizeanu a protestat moale, era sărac tare la vremea aia, i-ar fi prins bine nişte bani. „Uite cum facem, dom' profesor! Mergem la curve!” Lizeanu avea 50 şi de ani, nevasta îl lăsase, sătulă de salariul lui de profesor de merceologie, de curve auzise, dar nu s-a gândit niciodată serios la asta, că banii de-abia ii ajungeau de chirie şi de ţigări.
Aşa că n-a mai protestat deloc şi s-a lăsat dus. La București, în Romană, la un stabiliment unde Castravete era client vechi. Pe drum au spus de toate cele, ca bărbaţii. Mai ale el, care era nevorbit. „Castravete, nu știu cum să-ţi mulţumesc…” s-a simţit dator să-i spună înainte să intre. „Lăsaţi, dom' profesor, măcar atât să fac şi eu, că şi dumneavoastră de două ori m-aţi trecut clasa. Şi-acum cu cererea asta la primărie… M-ați salvat, ce mai! Uite, v-o chem pe Victoriţa! E cea mai meseriaşă.” În timp ce o aştepta pe Victoriţa, Lizeanu s-a mai relaxat. A primit un pahar de vin din partea casei, a deschis albumul cu fete. Apoi a auzit de undeva din spate: „-Dom' profesor! Da' ce mă bucur că vă văd!” „-Victoriţa!? Victoriţa de la a XII-a C!”
Marian Lizeanu a stat de vorbă cu Victoriţa pînă la următorul client. Vă poate confirma personal, îl găsiţi în fiecare duminică, jucînd şah în parcul Nicolae Romanescu din Craiova. Spune povestea asta cui stă să îl asculte. De-atunci n-a mai mers niciodată la curve. Şi nici n-a mai predat. A înţeles că meseria de profesor nu are nici un viitor în România. Dar, mai ales, aia de profesor de merceologie.
Citește și:
