Afganistan. Doar la simpla rostire a numelui, multora li se ridică părul pe spate și se gândesc la filmele proaste cu Stallone, dar mai ales la ai noștri ca brazii, care ori și-au lăsat picioarele pe acolo – asta în cel mai fericit caz, ori au murit de glonț sau de bombă. Cu toate astea nu ne putem compara nici la capitolul ăsta cu americanii, care au pierderi omenești acolo mai multe decât oricare dintre armatele beligerante. Pe scurt, istoria participării militarilor noștri a început in 2002 în toamnă, iar primii care au pășit pe pământ afgan au fost adevărați pionieri ce au construit totul de la zero. Atunci s-au dislocat primele ARO de armată în zbor direct cu C-130 Hercules, ARO pe care ai noștri le-au folosit in misiuni de patrulare ale poliției militare, atunci s-au săltat primele câmpuri românești în bazele din Kabul și Kandahar, dar și periculoasele FOB-uri, (un fel de unități mici înaintate, fortificații în mijlocul munților sau al deșertului, cum cum este vestitul Camp Apache), atunci au băgat ai noștri la înaintare primele unități de cercetare, cu niște băieți foarte șmecheri instruiți să se infiltreze în teren ostil și să culeagă date prețioase pentru aliați, și tot atunci s-au trimis pe vapoare americane bătrânele noastre TAB-uri care și-au dovedit curând ineficiența, pentru că în războiul asimetric talibanii băgau pocnitori pe sub roți și nu trageau cu AKM-urile pentru care blindajul transportoarelor erau proiectate. Ironia sorții a fost că primul militar român căzut la datorie, Iosif Silviu Fogoraşi, a murit pe loc tocmai de glonț, imediat, în 2003, iar în același incident, colegul lui Mihai Anton Samoilă a murit la trei zile distanță tot rănit de glonț, dar pierdut în deplină conștientă din pricina septicemiei… Apoi a urmat sarabanda "iedurilor", așa cum le zic ai noștri dispozitivelor explozive improvizate, așa numitele EOD. Printre primii jurnaliști de cursă lungă au fost cei de la Radio România, Radu Dobrițoiu, Dan Preda, Catalin Gomboş, Septimiu Roman, Benone Neagoe de la Trustul Armatei și, evident, Adelin Petrișor cu toți ceilalți din televiziuni și presa scrisă!
Întorcându-ne la militarii noștri acuzați mai mereu că sunt niște oportuniști care merg la război pentru bani, ei au fost "cobaii" pe care s-au testat si perfecționat echipamentele și procedurile, ei au fost cei care au mers la 50 de grade în TAB-uri fără aer condiționat, până când acesta s-a instalat, ei au fost cei care au făcut trecerea de la uniforma veche de camuflaj la cea actuală, de culoarea deșertului, cu bocanci galbeni si materiale de calitate, ei au fost cei care au venit acasă cu "lecții învățate", chiar așa cum se numește un departament al Ministerului Apărării, care în funcție de feedbackul celor întorși din teatrul de război rezolvă pe bune problemele pe care le semnalează militarii după misiuni de 6 -7 sau chiar 9 luni! În ceea ce privește motivația lor de a se duce unde e castana cea mai fierbinte, am întâlnit și d-ăia și d-ăia, dar poate surprinzător, procentajul celor care nu se duc din în primul rând pentru bani este covârșitor! Căci acolo se lucrează profi, pe proceduri, cu americanii care sunt ceas, și abia atunci simt că sunt militari adevărați, când rezolvă situații limită, ce înseamnă de cele mai multe ori explozibili ascunși sub drum, ambuscade în care se trage ca la Verdun cu boabe adevărate, care îți fărâmă capul sau orice îți ating pe lângă vestă… Însă ai noștri trec de cele mai multe ori de situațiile limită cu un umor tipic românesc de care nenea Iancu Caragiale ar fi tare mândru.
Odată, un oltean trecut de 45 de ani, a ajuns șofer pe un Defender într-o misiune fiindcă puștii ăia de americani când au văzut pedala de ambreiaj au zis what the fuck? Ăsta al nostru, cu verva lui Nea Mărin, le-a zis "lasă bă nenicule, o conduce fratele vostru de n-ați văzut niciodată!", și fie vorba între noi, ai noștri abia așteaptă să conducă sculele americanilor, că în țară tot gioarsele alea de ARO din anii '80 sunt la putere. Și cum mergeau ei pe un drum denivelat, au început talibanii să-i ia la "ciocane" cu vreo două trei Kalaşnikoave, iar americanii s-au pus pe burtă pe sub mașina după ce i-au cerut disperați să oprească, fiindcă olteanul nu auzise focurile, probabil din cauza zgomotului motorului! S-a dat jos de la volan cam mirat și i-a văzut pe ăștia întinși ca pisicile pe sub mașini (că erau vreo trei-patru Jeepuri) și i-a întrebat mucalit: "bă nenicilor, ori pierdurăți ceva pe jos, ori ce căutați prin praful ăsta?" Faza e auzită din gura unui martor român, care nu cred că a exagerat cu ceva, că cică așa era omul, cam zurliu. Americanii s-au ridicat așa mai cu juma de gură, scuturându-se oarecum rușinați de colbul afgan, și l-au privit din ziua aia până la finalul misiunii cu mare respect, că americanii ăștia sunt nebuni când vine vorba despre eroii lor sau fapte remarcabile în razboi! Când intră un rănit sau invalid de Irak sau Afganistan în vreo cârciumă în State, se ridică toți și îi salută ca pe Obama! Ei bine, olteanul nostru se cam prinsese c-au tras ăia după ei, dar nu realizase cât de aproape fusese să dea colțu'. Când a ajuns în bază, un român de-ai noştri l-a chemat pe partea cealaltă a mașinii și i-a arătat câteva găuri de glonț calibrul 7.62 care dacă intră în tine când e, nu se vede mare lucru, dar pe unde iese îți face un crater de o palmă. "Nenicule, când am văzut găurile mi s-au tăiat gladiolele, nu mai puteam să merg de emoție, acu' înțelesei de ce se uitau ăia la mine ca la Batman, că io mergeam țanțoș pe mijlocul străzii când ăștia pupau pământul… Io n-am știut că ne-au nimerit!"
Ar fi multe d-astea de povestit, am unele tari de tot, dar vi le spun într-un episod viitor. Dincolo de haz, treaba e și așa, și așa… Sunt și bune și rele. Bune că ai noștri sunt chiar respectați de americani, la război se leagă prietenii adevărate, fără îndoială, că place sau nu, în teatrele de operații se învață mult, că e totul pe bune, poți să mori oricând și dacă ești atent, d-apăi dacă ești indolent și îți bați joc, iar noi avem un real avantaj ca țară care are nevoie de securitate mai ales cu rușii în coastă, avem un avantaj mare că am rodat câteva mii bune de militari in Irak și Afganistan și sigur ăștia nu se vor înmuia la primul foc de armă pe care il va trage oricine ar vrea să ne ia pe sus cu tot cu familii. La capitolul rele, rău e când ne vin băieții în zinc pe Otopeni și când rămân invalizi, (chiar acum sunt, în Afganistan, vreo 18 răniți de-a lungul anilor pe aici). Au fost invitați de Ziua Armatei să vadă iar țara asta dură de unde au plecat unii dintre ei fără sa știe, că s-au trezit din coma indusă după zile sau săptămâni in Germania, la Landstuhl. Unii dintre ei s-au refăcut destul de bine, alții vor rămâne probabil tot restul vieții în scaun cu rotile, dar acum că am stat pe lângă ei imi fac impresia ca pot depăși multe, mai multe decât credem noi ăștia sănătoșii că putem. Deocamdată este un delay între viața reală din Afganistan și cei care au pâinea şi cuțitul în țară, dar oricum lucrurile s-au îmbunătățit vizibil. Am văzut pe fețele veteranilor răniți uimirea atunci când au descoperit saltul tehnologic și logistic de care se bucură cei aflați acum în misiune, cum în câțiva ani s-a trecut la condiții absolut civilizate de cazare față de vremea în care le intrau scorpionii prin cort, iar spitalul american de campanie pe care l-am văzut în Kandahar este aproape o garanție că șansele alor noștri de supraviețuire în caz de ceva sunt foarte mari, câtă vreme nu cred că avem noi la București ce dotări, ce doctori și ce telemedicină care le dă posibilitatea la o adică sa fie tratați live de cei mai tari medici de la Washington!
Până la noi ordine, Nelu Colonelu' vă salută regulamentar, stă cu pistolul încărcat și vă promite că data viitoare va trage două gloanțe românesti în ţinta piept numărul 4! Până la noi ordine, fiţi vigilenţi!
