Eu cred că ultimul caz de corupţie judecătorească prezentat opiniei publice exprimă cum nu se poate mai bine actuala stare de lucruri din societatea românească. Învinuiţii sunt o doamnă magistrat care ar fi încasat un milion de euro mită şi fiul ei preot, specializat în intermedierea “afacerilor” mămichii şi autor de accident rutier soldat cu trei morţi. Aici sunt încorporate principalele direcţii ale cangrenei sociale româneşti, corupţia funcţionărească, politicească şi bisericească. Şi evenimentele care au ajuns de-a dreptul banale prin repetare obsedantă: frăţia generos remunerată dintre cei puşi să împartă dreptatea şi infractori, politici sau nu, falsitatea oamenilor bisericii şi mult populara ucidere din culpă pe şoselele patriei. Bietul om simplu sub vremuri, atât de iubit de politicieni la nivel declarativ, mai ales în preajma alegerilor, se vede din ce în ce mai hăituit de propriile-i opţiuni electorale. Toţi cei puşi, pe banii lui, să-l servească, sunt doar nişte vechili care îi golesc buzunarele şi îl lovesc cu injustiţia sau cu jeepul. Nu-şi poate găsi dreptatea prin tribunale, unde aceasta se împarte pe măsura pilelor şi conţinutului portofelului; nici alinarea sufletească în biserică, unde spiritul predominant nu e cel creştin, ci acela al imposturii cântate bizantin pe nas; drumul îi este presărat cu pericole luxoase 4×4, care pot trece oricând peste el cu nepăsare, riscând doar o “pedeapsă” minimă cu suspendare. Doamna judecător nu reprezintă excepţia unui sistem înţepenit în relaţii frauduloase, ea este vajnicul simbol al unei normalităţi întoarse pe dos; în care un hoţ de găini ia mai multă puşcărie decât un ciorditor de combinate şi terenuri ale statului. Lupta împotriva corupţiei nu ar trebui să aibă culoare politică; dar aiasta nu se poate, majestate, clienţii cei groşi la pungă ai porcăriei numite Justiţia Română venind din mediul politic, care este de altfel şi singurul furnizor de “mari afaceri” şi îmbogăţiri rapide pe seama banului comun. Un caz ca acesta ar trebui să mobilizeze opinia publică împotriva fenomenului, din păcate nu face decât să împartă iar românii în pro sau anti-băsişti. Băsismul a ajuns, prin strădaniile de succes ale mass media împărţite pe tabere, elementul de referinţă în categorisirea tuturor. Se ajunge până acolo încât sunt mulţi care nu văd în arestările sau punerile sub învinuire problema de fond a hoţiei, reducând totul la implicarea sau nu a preşedintelui în acţiuni. Ce contează că a luat şpagă un milion de euro de la unul care ne-a prăduit pe noi printr-o aşa zisă Bancă a Religiilor, important e că aici se întrezăreşte, ca de obicei, mâna tiranului. Deşi am intrat de mult într-o perioadă de atotputernicie a grupării numite USL, ubicuitatea băsistă pare a fi, în mintea multora, un sine qua non al existenţei româneşti. Posibilitatea ca întreprinderile procurorilor să fie dictate de statutul meseriei este exclusă din start, iar asta mi-o explic şi prin misterioasa înţelegere şi compasiune faţă de infractori; am citit nişte comentarii online în care respectivii opinau că “haide, mă, lăsaţi-o baltă, ce, noi nu am fi făcut în locul ei la fel? E evident că au acţionat iar procurorii lui Băsescu, ăsta vrea să instaureze un regim nazist în România!” Confuzia – emanând o logică jalnică şi descurajantă – mă face să cred că nu vom ajunge niciodată la luminiţa de la capătul tunelului, în afară de cea pentru care îi plătim preotului. Care, în timp ce ne spovedeşte la buzunare, ne vinde iluzii după mercurial şi ne ajută, uneori, cu maşina la trecere. Nu trecerea de pietoni, ci aceea spre loc cu verdeaţă.
