Am o mare şi veche problemă, nu ştiu să mă bucur! Nu ştiu să mă bucur cu zgomot, cu bătut din palme şi sărituri de-a dura. Mi se pare întotdeauna că e o şmecherie în spatele motivului de bucurie şi nu am linişte până nu întorc problema pe toate feţele, încercând să ghicesc ghiduşia. Asta mă oboseşte aşa de mult, că nu mai am energie pentru nimic altceva în afara unui zâmbet timid şi a unui chiot aproape mut.
Acum ceva timp mă anunţaseră nişte oameni că am câştigat o tigaie la un concurs la care ei jurau că participasem, dar despre care eu nu-mi aminteam nimic. Bunul-simţ m-a făcut să-i exasperez pe oamenii ăia cu întrebarea „sunteţi siguri că eu am câştigat??”, dar rezultatul a meritat bolnava insistenţă. Nu câştigasem nimic, fusese desigur o greşeală!
Am o prietenă pentru care a-mi cumpăra un cadou este chiar mai stresant decât a-i cumpăra unul şefei ei şi căreia ţin să-i mulţumesc pentru încăpăţânarea şi consecvenţa de a mă întreba „îţi place, dar sigur îţi place ???” chiar ani după ce cadoul respectiv s-a uzat prin întrebuinţare.
Nici când am aflat că am intrat la facultate nu am putut să slobod mai mult decât un „ce bine!” mormăit enervant. Mă tot gândeam noaptea că poate au încurcat notele, poate că au greşit la notare şi că voi primi un telefon de scuze care mă va face să plâng amar, în timp ce altcineva s-ar fi bucurat că s-a făcut, în sfârşit, dreptate!
Mă simt datoare faţă de întreg nevinovatul Univers să explic că lipsa entuziasmului mi se trage din copilărie, când într-o zi pe la 12 a sunat un domn la uşă. Nu am deschis uşa decât după ce am auzit parola fermecată „M-a trimis nea Nelu să vă aduc nişte brânză”.
Pe vremurile alea brânza valora cât foie gras-ul azi, cu atât mai mult cu cât era gratis. Aşa că nu am stat pe gânduri şi m-am înfruptat din calupul alb de brânză până când au venit ai mei acasă. Un astfel de corp străin în frigider nu putea trece neobservat şi curând a ieşit la iveală că tata nu trimisese pe nimeni cu brânza.
Panica a trecut după ce o mătuşă asistentă medicală a decretat că brânza nu era otrăvită de vreme ce eu, cobaiul, mâncasem din brânză şi supravieţuisem.
Târziu în noapte, tata şi-a dat seama că şi pe vecinul de sub noi îl chema, fatalitate, tot Nelu! Cum să mergi noaptea la om cu fărâma de brânză rămasă? Aşa că am tăcut pe principiul că nici brânză nu mâncaserăm, nici gura nu ne mirosea. Ani la rând am trăit cu spaima că se va întoarce omul să-şi ceară brânza înapoi! Şi de asta, de atunci, eu nu mai ştiu şi nu mai pot să mă bucur!
