Am figurat, timp de 24 de ore, pe o listă de candidați la alegerile europarlamentare. Eram pe unul dintre primele locuri, cu mari șanse de a fi ales. În acele 24 de ore am primit numeroase dovezi de afecțiune din partea cunoscuților mei (și chiar din partea unor necunoscuți). Mi s-au luat declarații și interviuri, am participat la ședințe foto, mi s-a cerut să scriu pentru o editură un jurnal al noii mele aventuri politice.
Croitorul la care îmi mai scurtez uneori câte o pereche de pantaloni s-a oferit să-mi facă un costum lucios cum n-au văzut nici Strasbourg-ul și nici Bruxelles-ul. Dentistul mi-a propus să-mi scoată dinții îngălbeniți de trecerea anilor și să-i înlocuiască, în numai trei zile, cu unii de porțelan, ca să pot zâmbi cuceritor în fața fotoreporterilor. Până și frizerița mea preferată, la curent cu viața politică, mi-a compus un breton cu care aș fi făcut furori ori de câte ori aș fi vorbit de la tribuna Parlamentului European.
Foarte mult s-a discutat despre banii pe care urma să-i primesc în calitate de europarlamentar. Cunoscuții mei s-au împărțit în două școli de gândire: unii vorbeau de 7.000 de euro pe lună, alții – de 6.000. S-au contrazis mult pe tema asta, aproape că s-au certat. Până la urmă s-a ajuns la concluzia că salariul este de 6.000, dar că voi avea de primit și alte sume, imense, pentru fiecare deplasare.
Un prieten mi-a spus fără ezitare, în timp ce mă aflam cu el la o cafea:
− Alex, poți să-mi dai 1.000 de euro pe lună, fiindcă nici n-ai să simți.
O blondă, aflată la o masă vecină, încântată că tocmai obținuse de la mine un autograf pe un exemplar din „Academia Cațavencu“, a intervenit în discuție:
− Vreau și eu 1.000 de euro pe lună. Rămâneți cu 4.000. Ce, nu vă ajung?!
− Nu rămân cu 4.000, ci cu 3.900. 100 am să-i dau soției mele.
Nimeni n-a înțeles ironia mea. Împărțirea banilor li s-a părut absolut corectă.
Partidul din care fac parte mi-a pus la dispoziție patru formulare ca să le completez. Cel mai simplu mi s-a părut să completez declarația privind necolaborarea mea cu Securitatea. N-am colaborat (dar ce bine aș fi dus-o acum dacă aș fi colaborat!). Pentru celelalte formulare am pierdut o noapte întreagă. De unde să știu cât am câștigat din drepturi de autor în 2013, în condițiile în care articolele mi se plătesc cu sume mici, unele cu fracții zecimale? (Noroc că la Radio și TV nu se mai plătește nimic!) Cum să aflu ce suprafață de teren se află în jurul casei mele, dacă după ce am cumpărat pământul am retras gardul de la stradă spre interior, ca să permit lărgirea părții carosabile? A trebuit să fac noi măsurători. Vecinii s-au mirat, poate, văzându-mă noaptea, cu o lanternă într-o mână și cu o ruletă în cealaltă, măsurând șanțul din dreptul curții mele. M-a lătrat până și propriul meu câine, considerându-mă suspect.
Am ajuns la capătul răbdării în momentul în care am aflat că, în campania electorală, va trebui să particip la tot felul de întâlniri cu publicul. Asta îmi mai lipsea. Băi de mulțime nu mai fac de multă vreme, fac doar băi. Nu mai vreau să fiu întrebat, cum mi s-a întâmplat în anterioara campanie electorală, ce am de gând să întreprind ca să dispară câinii vagabonzi de pe străzi sau ca să se mărească pensiile.
Așa se face că m-am retras de pe lista de candidați. Ce bine e să nu candidezi!
